Dupa trei ani si 150 de numere la Sapte Seri, Cristian Neagoe s-a intors la arta si promovarea ei. El se ocupa de coordonarea comunicarii pentru "Darwin’s Room", de Adrian Ghenie, care va reprezenta Romania la Bienala de Arta de la Venetia in 2015.
Cristian povesteste despre prima intalnire cu Adrian Ghenie, pe strada 38th din New York, care a durat 5 minute, de ce s-au blocat jurnalistii romanii in aspectul financiar al acestui artist si cum reuseste Darwin's Room o rasturnare totala fata de celelalte proiecte romanesti de la Bienala.
Bilant Sapte Seri
La Sapte Seri au fost trei ani plini, in care am regandit revista de vreo trei ori, salvand-o - tind sa cred - dintr-un anonimat in care cazuse o data cu asaltul internetului asupra domeniului sau de informare, urmat de lovitura plecarii redactorului-sef impreuna cu jumatate din echipa si cu baza de date pentru a fonda 24-FUN.
Invitatia pe care mi-a facut-o Andras Kovacs de a conduce Sapte Seri m-a entuziasmat, inca mi se pare un mediu foarte bun prin care sa transmiti mesaje sociale (cum a fost campania pentru salvarea Rosiei Montane), fiindca ajunge in maini si locuri extrem de diverse, de la librarii la cladiri de birouri, de la oameni ai strazii la clubberi.
Ma bucur ca am avut ocazia sa colaborez cu creativi romani foarte buni si sa le ofer un spatiu important in care sa scrie despre oras si urbanitate, in care sa-si ilustreze ideile, iar publicului larg ceva misto de citit in cele 150 de numere pe care le-am coordonat saptamana de saptamana.
Intr-un final, am schimbat formatul revistei, eliminand listarile de evenimente (care devenisera anacronice si cvasi-inutile o data cu aparitia smartphone-ului) si inlocuindu-le cu continut de calitate. Am creat si un site nou, adus in zilele noastre ca design si functionalitate.
Sunt multe proiecte care nu au iesit, din pacate, mai ales din lipsa de bani si de interes din partea industriei publicitatii – inca exista mantra asta, ca printul a murit, cu care eu nu pot fi de acord. Cred ca printul trebuie reinventat si am venit cu cateva idei in directia asta, pe care nu am apucat sa le mai pun in aplicare.
De pilda, as fi vrut sa introducem middle spread-uri cu stickere realizate de artisti langa stickere ale unor entitati precum Control Club, Eden, Street Delivery, Shorts Up si asa mai departe.
Sau alt middle spread cu carton perforat pentru filtre de tigara, care sa functioneze si ca spatii de reclama. Sau pur si simplu niste pagini de mijloc care iti arata cum sa faci un avion de hartie folosind revista, alta data poate niste origami – intelegi genul de interactivitate autoreferentiala la care ma gandeam.
Mi-ar fi placut sa mai realizam o aplicatie mobila care sa recunoasca paginile din revista catre care indrepti obiectivul telefonului pentru a porni un videoclip, de pilda, la pagina de muzica, sau ilustratii 3D, sau speech bubbles cu caption-uri destepte care sa insoteasca unele fotografii din Sapte Seri.
Adrian Ghenie: intalnirea si colaborarea
L-am intalnit pe Adi Ghenie pentru cinci minute pe strada 38th din New York, colt cu bulevardul 3rd, in 2007. Venise la Armory Show cu Plan-B. Ne-am strans mana si am schimbat cateva amabilitati. De atunci nu ne-am mai vazut pana acum o saptamana, cand am stat de vorba pe Skype. I se ardeau cartofii.
In "Darwin's Room", expozitia lui Adrian Ghenie din Pavilionul Romaniei de la Venetia, am fost invitat de Corina Suteu, coordonatoarea generala a proiectului si curatoarea evenimentelor publice.
Am mai lucrat cu Corina la New York, in perioada in care am fost PR al Institutului Cultural Roman din SUA, asa ca m-am bucurat sa revin intr-o echipa formata din profesionisti.
Corina isi alege cu multa grija proiectele in care se implica, iar implicarea ei e o garantie a celor mai inalte standarde de management cultural si abordare creativa. Nu-i deloc usor sa lucrezi la un asemenea nivel, dar cu siguranta ai o groaza de invatat. Eu, cel putin, inca mai am.
Nu stiu daca voi continua colaborarea cu Adrian Ghenie dupa finalizarea proiectului de la Venetia, cu siguranta insa ca mi-ar face placere.
Bienala. Top
In ultima vreme, Romania a fost reprezentata la Bienala de la Venetia mai mult prin absente. Nu o spun peiorativ. Dimpotriva, au fost absente conceptuale, bine gandite si pline de sens in contextul artei recente, gesturi menite sa provoace si sa ridice temperatura lumii artistice.
Ma refer in primul rand la "European Influenza" (2005).
Daniel Knorr a creat o opera invizibila in care Pavilionul Romaniei, aflat inca din 1938 in cel mai important spatiu al Bienalei – Giardini di Castello – si astfel expus celui mai mare numar de vizitatori, a fost lasat gol, in paragina in care zace de decenii, cu peretii vopsiti intr-un negru grabit care sa le acopere degradarea si igrasia.
La iesire, un custode exasperat iti dadea o cartulie cu texte critice legate de ce mai inseamna azi identitate nationala vs. identitate europeana. Reader-ul respectiv s-a epuizat si el rapid, astfel ca exasperarea custodelui s-a transformat in disperare si explicatii incarcate de scuze.
Dar detaliul care m-a atins cel mai tare a fost usa din spate, deschisa catre strada, prin care puteai iesi in tumultul Venetiei, dar prin care puteai si intra in Giardini fara sa platesti taxa de 15 euro, Pavilionul Romaniei devenind astfel un backdoor subversiv in grand-sistemul Bienalei.
Ma refer apoi la un alt proiect care mi-a placut foarte mult, creat in 2013 de Alexandra Pirici si Manuel Pelmus: "An Immaterial Retrospective of the Venice Biennale".
De data asta pavilionul, aparent tot gol, a fost umplut de corpuri performative si de corpuri contemplative (vizitatorii Bienalei) care se miscau dintr-o parte in alta, in functie de spatiul solicitat de artisti. Performerii au refacut temporar, prin miscare, dans si imaginatie, 100 de opere de arta din 100 de ani de istorie.
Cred ca a fost cel mai popular si mai angajant pavilion din intreaga Bienala. S-a scris mult despre triumful performance-ului romanesc, despre fascinanta interpretare a esteticii relationale pe care au adus-o artistii, toata lumea voia sa fie acolo sa vada operele de arta deconstruite, imposibil de cumparat si de colectionat, hrana imposibila pentru vanitatea si ostentatia luxului.
Prin contrast, proiectul lui Adrian Ghenie reprezinta o rasturnare totala fata de aceste absente: o prezenta intensa, fizica si minimalista, anacronica prin mediu, extrem de actuala prin concept.
Camera lui Darwin este acel spatiu intim, dar atat de periculos prin ideile care iau nastere din ea, un laborator in care ne traim cu totii epoca, o paradigma care explica visceralitatea functionala a vietii.
Inca un act curajos, dar a rebours in contextul unei serii de acte iconoclaste: o expozitie solo de pictura, intr-un pavilion romanesc reconsolidat in intregime din fondurile artistului, ceea ce mi se pare un gest artistic in sine.
Cel mai important lucru in promovarea artei
Pentru a promova arta, trebuie mai intai sa te asiguri ca aceia cu care discuti o inteleg intr-o oarecare masura. Pentru a intelege arta, e nevoie de un efort de educare sau, in lipsa acestei educatii, pe care un sistem stricat nu mai poate s-o ofere, de porniri autodidacte. E nevoie de acces la cultura si de mobilitate, de institutii dispuse sa arate si sa explice.
Elementele astea lipsesc la noi fiindca nu aduc un profit imediat si nu conteaza in marea schema politica. Astfel ca, in cazul artei lui Adrian Ghenie, jurnalistii romani s-au fixat pe aspectul financiar si pare ca le e lene sa mai iasa de acolo.
Ca subiectul sa nu se blocheze in pretul cu care se vand tablourile lui Adrian, presa ar trebui sa-si puna cateva intrebari inainte sa toarne un articol grabit.
Care e contextul care l-a hranit pe artist? Cum se poate naste ceva din frustrare si din marginalitate? De ce e nevoie sa o luam de la zero? Unde a disparut infrastructura care ar trebui sa incurajeze astfel de valori? Ce rol mai are pictura in vremurile noastre digitale?
Stereotipiile din comunicarea culturala
Incerc sa nu cad in pacatul folosirii acelui limbaj al artei contemporane care se straduieste sa imbrace o lipsa de continut si de idei.
Stiti, ca atunci cand te duci intr-un muzeu sau intr-o galerie de arta si citesti un text curatorial care nu spune nimic pe o pagina intreaga, bifand in acelasi timp vreo 30 de cuvinte cheie si concepte pompoase, referinte care par menite sa te faca sa te simti inferior, asa ca mai bine o admiri fara sa comentezi.
Daca ai bani, n-ar fi rau sa o si cumperi, ca sa-ti achizitionezi astfel o parte din acea profunzime insondabila.
O reclama din domeniul cultural
Nu prea urmaresc reclame. Imi plac campaniile de promovare a lecturii de la Carturesti, pliantele Rokolectiv realizate de diversi artisti, care se joaca intr-un mod destept cu posibilitatile de folding paper si au o calitate vizuala pe care nu prea o mai gasesti in alte parti.
Din lumea publicitatii, il consider pe Dragos Musat un artist si as vrea sa fie finantat sa-si faca macar jumate din filmele care ii trec zilnic prin minte. Ii mai urmaresc si admir pe Wanda Hutira, Irene Catan, Julien Britnic, Noper.
Artistii si publicitatea
Cred ca multi artisti buni ajung in publicitate fiindca au nevoie de bani. Si ca multi publicitari se uita cu jind la creativitatea unor artisti fara 10 lei in buzunar.
In publicitate, oricat si-ar impacheta reprezentantii ei industria, nu creativitatea e recompensata in primul rand, ci capacitatea de a multumi un client, cu toate compromisurile pe care chestia asta le implica.
Marele act de rebeliune al unui publicitar e sa pacaleasca un client sa-i dea voie sa-si puna in aplicare ideea care, oricat ar fi de creativa, trebuie, pana la urma, sa vanda. Mi se par tari artistii care reusesc sa deturneze industria publicitatii in opera lor de arta. Ma gandesc la Andy Warhol, Jeff Koons, Takashi Murakami, printre altii.
Un lucru bun si unul mai putin bun din ceea ce se intampla in lumea artei din Romania
Un lucru bun: artistii si-au luat carierele in maini si nu mai asteapta mare lucru de la sistem.
Un lucru rau: oamenii din sistemul institutional nu numai ca habar n-au cum sa canalizeze energiile creative romanesti, pur si simplu nu le cunosc, nu vor sa le recunoasca, si, in general, nu le pasa.
