De cate ori vedeam si revedeam clipurile Omul cu Sobolani in frenezia adolescentei si habar n-aveam ca in cativa ani o sa-i iau un interviu regizoarei care s-a ocupat de unul din ele. La Andreea Paduraru ma refer, o regizoare care a trecut prin inceputul advertising-ului romanesc, avand o experienta la fel de consistenta si in videoclipul muzical.
Daca era mai cuminte, Andreea ar fi devenit profesoara de fizica. Dar probabilitatea unei vieti prea serioase a speriat-o, asa ca a venit in Bucuresti si a facut UNATC-ul. A fost un experiment, care inca e in desfasurare.
Primul job l-a avut in facultate - A/V Production Manager la Leo Burnett. A fost si producatorul emisiunii Cinematomic la Atomic TV. Asta, inainte sa dea totul la schimb pe freelancing. A inceput sa faca videoclipuri, apoi a intrat in advertising.
Mai stiti spotul la Connex cu Jumatatile? Andreea l-a facut, din scaunul regizoral. Il gasiti in 2-3 secunde de scroll, mai jos. [ Nostalgie - 3 Cinism - 0]
Am intrebat-o despre intreg parcursul ei de pana acum, cu tot cu proiecte (fie ele scurtmetraje, clipuri muzicale sau spoturi comerciale), si cum priveste ea industria publicitatii din prezent.
Andreea a dat fizica pe film
In 1995, am terminat Facultatea de Fizica din Craiova si urma sa devin profesor de fizica, sau orice altceva complicat si serios care are legatura cu fizica. Perspectiva asta m-a speriat si, in acelasi an, am venit in Bucuresti si am dat examen la Facultatea de Film de la UNATC, la regie de film.
Nu a fost nimic premeditat, a fost mai degraba un experiment care inca nu s-a terminat. Nu stiam mai nimic despre filme si nici despre felul in care se fac ele. Din cauza asta, cei patru ani de facultate de film au fost o surpriza permanenta.
Primul documentar
In primul an de facultate, am facut un documentar despre niste ciobani care cresteau in mod traditional o turma de oi, pe fundul betonat al lacului Vitan. La finalul filmului, ciobanii, oile, cainii si magarii, blocau intersectia cea mare de la Vitan, mergand agale spre iesirea din oras. Plecau intr-un fel de transhumanta, in prima zi cu ninsoare din decembrie, provocand un haos enorm in trafic.
Aveam foarte putina pelicula si, oricum, aparatul a inghetat si s-a oprit. Din aceasta intamplare am invatat doua lucruri importante: unu, ca inadecvarea naste conflict si doi, ca poti sa dai vina pe orice impediment tehnic sau meteorologic, dar asta nu va interesa pe nimeni.
Cum era pe atunci la UNATC?
Facultatea avea cativa profesori foarte buni si pasionati, despre ceilalti nu pot sa spun decat ca iti ofereau un cadru potrivit ca sa devii autodidact.
Filmul meu documentar a fost apreciat si atunci scoala m-a trimis la o serie de workshop-uri de film documentar in Olanda si Italia, care s-au intins pe aproape doi ani si au avut ca finalitate un alt film documentar, pe care l-am facut impreuna cu Cristi Puiu ("13-19 Iulie 1998, Craiova - Azilul de Batrani").
Profesorii pe care i-am avut la workshop te ascultau de-adevaratelea, orice ai fi avut de spus, cu multa atentie si fara consideratiile apriorice si condescendenta cu care esti obisnuit din clasa I. Facand asta, puteau sa iti spuna lucruri folositoare, te ajutau sa faci pasi inainte in orice proiect. Aici gasesti rar oameni care sa stie sa asculte.
Urmatorul pas
In timpul facultatii am lucrat ca A/V Production Manager la Leo Burnett (&Target, pe vremea aia). Aveam nevoie de bani sa imi repar scuterul si un prieten bun m-a ajutat sa ma angajez. Scuterul nu si-a mai revenit, dar eu am ramas acolo aproape doi ani. Era inceputul publicitatii in Romania si exista mult entuziasm. Vremurile alea sunt atat de indepartate si de diferite, incat ar merita cateva diorame la muzeul Antipa.
Totusi, nu existau in prima faza nici telefoane mobile, nici internet. Pare greu de inchipuit in ziua de azi, dar lucrurile functionau la fel. Lucram mult pentru P&G, se faceau o gramada de spoturi si productii complicate. Sunt foarte recunoscatoare pentru experientele din perioada aia, s-au dovedit vitale pentru tot ce a urmat.
Nu stiu cum sunt primiti proaspetii absolventi de regie acum. Dar cred ca, oricum ar fi primiti, ar trebui mai intai sa isi doreasca intr-adevar sa faca ce fac, indiferent de motive. Sigur, exista in viata si scopuri mult mai marete ca publicitatea, dar atitudinea blazata sau lipsita de asumare s-ar putea sa nu ajute nici la scara mica, nici la scara mare.
Freelancing, videoclipuri, apoi publicitate
Am lucrat un an ca producator al unei emisiuni la Atomic TV. Apoi am demisionat si am inceput sa fac videoclipuri, ca freelancer. Am lucrat, in general, doar cu trupe cu care mi-am dorit sa lucrez. Au existat si exceptii care s-au sfarsit penibil.
Dar am facut intre 2000 si 2006 videoclipuri pentru BUG Mafia, Firma, Parazitii, Omul cu Sobolani, Suie Paparude, Partizan, Unu', Sensor, Class, Vama Veche. Sigur am uitat trupe importante in lista asta.
De la videoclipuri am ajuns la reclame.
Prima reclama
Cred ca a fost o reclama Connex cu situatii absurde in care obiectele sunt taiate pe jumatate. Apoi, la scurt timp, o reclama la Zapp.
Aveam o oarecare faima ca regizor de videoclipuri, dar asta nu e niciodata suficient. Au fost, insa, niste oameni care au avut incredere in mine, mai mult decat aveam eu insami incredere in mine: Adrian Botan, Alexandru Dumitrescu, Dragos Valcu, Tudor Lucaciu.
Clipuri muzicale vs. reclame
La videoclipuri eram si scenarist, si regizor, si scenograf de multe ori si asistent de productie. Se lucra cu foarte putini bani, intr-un freestyle destul de incomod, dar, la final, aveai satisfactia autorului complet, chiar daca ce era mai important, muzica, nu iti apartinea deloc. La reclame, insa, orgoliul de autor trebuie omorat cat se poate de repede, iar asta e un exercitiu prin care nu e usor de trecut.
Cel mai complex proiect de pana acum
Cele mai complexe proiecte au fost filmele mele. Cele doua scurtmetraje ("Bricostory" - 2006 si "Ipoteze sau predictii bazate pe teorii" - 2015). Au fost foarte complexe, in masura in care atunci cand vorbesc despre mine, lucrurile nu mai sunt simple deloc, desi mi-as dori asta.
Proiecte preferate din advertising
Mi-a placut mult spotul "Renul" (Bergenbier – McCann, 2006). Si la fel de mult spoturile eJobs.ro ("Masajul", "Nimic", "Vogatore" - Leo Burnett, 2007) si Vodafone ("Dance", "Baskateboard" – McCann, 2008).
Si, pentru ca sunt mama, spoturile Aqua Carpatica (Cohn and Jansen JWT, 2012-2014). Cand spun ca mi-au placut, ma gandesc la multe lucruri, personale sau nu, si nu in ultimul rand la rezultatul final.
Am refuzat reclame atunci cand eram mult prea ocupata cu altele, iar rezultatele ar fi putut fi proaste. Am refuzat si reclame cu scenarii pe care nu le-am inteles deloc. E complicat sa duci la bun sfarsit o filmare in care toata lumea are o parere precisa despre cum stau lucrurile, dar responsabilitatea e doar a ta.
Colaborarea cu casele de productie
Relatiile cu casele de productie sunt, in general, stabilite in urma cu 13-14 ani. S-au schimbat, au avut momente de glorie sau de declin, dar au ramas cam la fel. Am lucrat si cu case de productie mai noi, conteaza oamenii din productie si efortul pe care sunt dispusi sa il faca.
Advertising-ul romanesc
Industria e plina de viata, foarte productiva. Problemele ei vin din surse care nu au legatura cu publicitatea in sine, ci cu felul in care oamenii se simt confortabili in a aseza lucrurile in sertare.
Regizor si femeie inca par doua notiuni care nu se pot manifesta simultan cu succes. Regizor si roman este un alt paradox aparent.
Regizorii straini sunt de multe ori preferati celor romani. Asta e un argument care functioneaza si da rezultate excelente, dar nu intotdeauna. Cetatenia din pasaport e, in multe cazuri, o saltea moale, un fel de garantie a succesului.
Pana la urma, toata lumea vrea sa castige bani. Si clientul care vinde produsul, si agentia care creeaza ideea, si casa de productie, si regizorul care regizeaza spotul. E ipocrit sa spui ca nu e asa. Cred ca important e sa faci cumva ca, in tot traseul asta, sa mai intelegi si sa te mai bucuri si de alte lucruri, care n-au legatura directa cu proiectul, dar se intampla in acelasi timp cu tine si munca ta. Poate asa trebuie sa fie viata cand te faci om mare.
