Aici am umflaturi in asfalt pe care le stiu pentru ca ma uitam in jos de fiecare data cand ieseam din bloc, aici stiu copaci pe care m-am chinuit sa-i urc pana am cazut si m-am julit, aici exista strazi, bancute, garduri, statii de autobuz carora le sunt iremediabil atasate intamplari si oameni. Cum sa nu-mi placa de Bucuresti? Si va zic un secret: plina de frici si cu ghiozdanul in spate, se intampla sa iau autobuzele pana la capat doar ca sa vad unde duc si pe unde o iau.
Dar sunt foarte-foarte multe fatete ale orasului pe care nu le stiu. Si nu pot sa zic ca il iubesc, nu-l cunosc atat de bine. Urmatoarea persoana m-a rusinat pe buna dreptate.
Cristian Vararu e un muzician care iubeste Bucurestiul in cunostinta de cauza. El a pornit acum cateva luni o pagina in sensul asta: Bucuresti minus 50. In primul rand, ca sa fie limpede pentru toata lumea: acel "minus 50" are sensul de "acum 50 de ani". Astea sunt cuvintele lui - cata lume l-o fi hartuit pana acum cu asta?
Cristian Vararu, muzician si iubitor de Bucuresti
Bucuresti minus 50 ne intoarce in timp nu numai in fata cladirilor emblematice, ci ne pune pe ecrane oamenii de atunci, alimentarele, targurile, zonele proaspat inaltate atunci si mai putin mandre acum. Pe scurt, gustam dintr-o perioada infloritoare a Bucurestiului sub comunism, din punct de vedere urbanistic, cel putin. Anii '60.
Pe el poate ca il stiti deja, a fost in band-ul Aeroport acum cativa ani. Alex Tocilescu a readus numele in vizorul public printr-un slagar electoral care trebuie c-a facut inconjurul Internetului pana acum. Dar sa nu mai auzim de Cristian, ci sa-l auzim pe Cristian.
Cine este Cristian Vararu
O intrebare foarte buna, caci si eu mi-o adresez cu regularitate :) Consider ca ma definesc visele, filosofia si ocupatia mea, caci la toate astea tin foarte mult. De meserie sunt muzician; locul de unde vin este, desigur, Bucurestiul meu natal, pe care il visez de cand ma stiu. Si, dat fiind subiectul interviului nostru, e util sa adaug ca m-am nascut in 1987.
Voi stiati ca aveam fulgi de porumb Kelloggs prin 1966-1967?
Inimioara Bucuresti
Nu stiu cand am inceput sa iubesc Bucurestiul, dar cum spuneam, de cand eram micut el mi se arata in vise, deci ma tulbura, ma urmareau atmosferele si contururile lui. Gandindu-ma la cum isi insuseste un copil lumea din jur, cred ca la fel s-ar fi intamplat indiferent unde as fi copilarit.
Au urmat multi ani in care m-am lovit de oras asa cum o face toata lumea, dupa care au inceput sa-mi revina tot mai insistent visele din copilarie. Cateva imagini de atunci: versurile din "Macarale" de Trio Grigoriu, metroul, metroul si iar metroul, "tribunalul cainilor" (asa cum numeam eu maidanele ramase in cartierul evreiesc dupa demolari), atmosfera cenusie de la Timpuri noi.
Ideea Bucuresti minus 50
"Macarale" a fost lansat in 1962, ceea ce vine cam acum 50 de ani. De cand eram mic nutresc un respect vecin cu teama, o obsesie pentru anii '50-'60-'70 din Romania. Mai demult imi imaginam lumea de atunci in tonuri foarte albicioase, ca in fotografiile arse de soare.
De la o vreme, am dorit sa o descopar in culorile ei din realitate: am cautat fotografii pe net, apoi am cumparat carti peste carti si albume foto turistice din epoca (era o vreme cand, din fericire, imaginea orasului era puternic promovata de catre municipalitate). In 2012 am facut grafica 3D la un scurtmetraj cu multe tramvaie si blocuri cincizeciste, La pierre de sel (Drobul de sare, regizat de Eliza Muresan si produs in Franta).
Pe Bucuresti minus 50 l-am inventat anul asta, in primavara, cand am ajuns la concluzia ca prea putine din imaginile cu Bucurestiul de altadata disponibile pe net sunt din perioada mea preferata.
Stefan cel Mare, 1963
Obiective
Epoca comunista – desigur, ce a fost bun si constructiv la ea – ar trebui reabilitata, si am un motiv foarte simplu sa cred asta: chiar si dupa 25 de ani de la Revolutie, romanii continua sa acuze perioada comunista pentru propriile lor mizerii si neputinte; o reabilitare a perioadei respective ar mai reduce din reflexul asta bolnavicios si las.
A publica imagini de atunci este un astfel de demers si se intampla ca dragii mei ani '60 au fost cei mai buni din intregul comunism romanesc. Chiar discutam de curand cu Cristi Radu (de la Rezistenta Urbana) cum Bucurestii n-au aratat nicicand mai bine decat atunci: orasul vechi fusese pastrat aproape neatins, iar noile constructii aveau o arhitectura de calitate si erau amplasate cu mult bun simt urbanistic. In plus, intre 1962 si 1971 a existat la noi cea mai mare deschidere de tip cosmopolit din intreaga perioada comunista. Tragand linie, Bucuresti minus 50 se doreste a fi un soi de Bucuresti Optimist, varianta comunista.
Targul Mosilor, Obor
De unde vin imaginile
In afara de cateva albume foto din perioada 1962-1964, am mai avut la dispozitie niste zeci de diapozitive Animafilm (in culori foarte bune!), de prin '65–'68, felurite brosuri si cartulii (la standarde tipografice, e drept, modeste) comandate de edilii vremii pentru a populariza cartierele nou ridicate, spatiile din centrul orasului care fusesera ameliorate s.a.m.d.
Trebuie tinut cont de faptul ca peste 90% din sursele pe care le-am folosit sunt imagini cu caracter oficial, publicate in epoca, deci bucurandu-se de girul editurilor si mergand pe linia propagandei de stat. O minunata exceptie de la regula o constituie albumul fotografului George Serban, En flanant a Bucarest (Hoinarind prin Bucuresti), aparut in '68 pentru export, intr-un tiraj redus – aici vedem periferii ca vai de ele, casute care stau sa se prabuseasca cot la cot cu ansambluri de blocuri de un alb stralucitor, hipnotizand privitorul prin geometriile si ritmurile lor vizuale.
Zonele preferate din Bucuresti
Am copilarit in nordul Bucurestiului (Aviatiei, Herastrau, Victoriei, Floreasca) si locurile astea imi sunt cele mai dragi si n-am ce-i face – e de ajuns sa le vizitez la ceasuri mai tainice (la apus, pe vreme mohorata, pe ceata, prin zapada) si mi se strecoara pe sub haine atatea si atatea imagini vechi de cand lumea era ceva de neinteles pentru mine.
Pe atunci, sa iau tramvaiul 5 seara tarziu sau sa bat strazile cu nume de compozitori din Floreasca insemna ceva ce nu va mai fi niciodata. Dar in ultimii ani am apucat sa indragesc si alte locuri din Bucuresti: Cotroceniul, Filaretul, fostul cartier evreiesc (zona aproximativ cuprinsa intre Piata Unirii, Piata Muncii si Vitan) si cateva spatii transformate de incongruenta arhitectura a anilor cincizeci (cum ar fi blocurile de la Vatra Luminoasa, zona Dr. Rainer–Lt. Nicolae Gaina–Drumul Sarii sau cartierul Catelu, care se deschide la est de Piata Muncii, in directia Gloria–Titan).
Meteoritul din Floreasca
Patinoarul de la Floreasca
Bucurestiul de atunci vs. cel de acum
Diferenta probabil cea mai dureroasa dintre ce era atunci si ce se gaseste astazi se poate vedea in curtea Parlamentului, in parcul Izvor, pe maidanul de la Casa Academiei... unde altadata se inaltau splendidele cartiere Uranus, Izvor, Rahova.
Privind partea plina a paharului, sunt, totusi, cateva periferii care au fost ameliorate in timpul lui Ceausescu: chiar dragul meu Aviatiei, despre care am inteles ca era absolut impracticabil inainte sa fie reconstruit la jumatatea anilor optzeci, sau fosta groapa de gunoi cunoscuta azi sub numele de Parcul Tineretului. Mai exista spatii care au fost redate civilizatiei in ultimul deceniu, cum ar fi parcul Bordei sau "groapa" aflata in zona Verdi. In rest, lumea a uitat ce e aia arhitectura, iar de urbanism nici nu incape vorba in haosul care cuprinde Bucurestiul.
La Perla, 1966
In viitor
Am de gand sa realizez in viata asta mai multe proiecte pentru Bucuresti, pentru memoria sa culturala. Filmul la care am participat a fost primul dintre ele – acolo am refacut in 3D, cu multa truda, primul tramvai romanesc (poreclit "Festival", realizat la Atelierele Centrale din Capitala in anul 1951), blocurile de la Sala Palatului si casa de bilete R.A.T.B. (in stil neoclasic, trebuie neaparat s-o vedeti daca n-o stiti!) din spatele spitalului Fundeni.
De la Bucuresti minus 50 sper sa strang un capital de imagine pe care sa-l pot investi in urmatoarele mele proiecte cu si despre Bucuresti. Din superstitie, prefer sa nu vorbesc inca despre continutul lor.
La brat
Cristian Vararu mai e si Arhivararu'
Dragut din partea voastra ca intrebati de sanatatea lui Arhivararu :) Pe mine ma cheama doar Vararu, insa un prieten (scriitorul Luca Dinulescu, fost coleg de arme in formatia Aeroport) m-a poreclit Arhivararu pentru memoria mea de elefant si predispozitia de a mi-o umple cu cele mai neinsemnate si imbacsite amanunte din trecut, fie ele istoriile amoroase ale vreunui amic sau, la fel de bine, opera artistica a lui Guilelm Sorban.
Ce se poate gasi pe Arhivararu? Cele mai multe texte sunt pastile de critica muzicala si, desi randurile sunt putine la numar, va asigur ca documentarea pentru o astfel de pastila poate sa-mi ia si jumate de zi. Mai gasiti si alte subiecte, de memorie culturala, din domeniul filmului, graficii si a ceea ce se mai nimereste sa ma preocupe.
De la Arhivararu cel mai tare ma mandresc cu seria despre Dansul pinguinului, o istorie pe care n-o mai gasiti in alta parte, mult mai captivanta decat s-ar crede, mai ales ca vine din partea unui subiect care pare a fi de o stupiditate nesfarsita.
