Om de radio, in prezent realizator si producator la EuropaFM si Radio21, blogger, twitterist si facebookist, co-autor moral al Lefrigaro-ului. A fost reporter de presa scrisa, moderator tv, a lucrat in agentii de publicitate, a respirat aer corporatist, a facut pe consultantul politic.
Dupa toate aceste multe fapte, de numele lui Bogdan Ciuclaru s-au lipit mai ales radioul si umorul. Sau umorul si radioul. Ne spune cum s-a intamplat povestea, in interviul de mai jos. Comenteaza, de asemenea, cum se intretine simtul umorului si de ce este tinut, de multi, in straturile cele mai vulgare, care sunt reclamele romanesti preferate si cum a ajuns publicul un monstru... cu chipul lui.
Putina istorie personala
Cand eram eu copil, oamenii de radio erau cool. Ba chiar unii erau si culti...
Dar sa deschidem manualul de istorie personala: Traiectoria spre jurnalism a fost trasata din liceu, dar si diriginta de scoala generala ma “amenintase” cu profesia asta. In liceu am facut filologie pentru ca nu am intrat la informatica, apoi am debutat la ziar, radio si tv, in Targoviste, pentru n-am intrat la jurnalismul fara taxa din Sibiu. Destiny’s Child de Dambovita.
Apoi a inceput cumulul de functii :) Am fost, pe rand sau la pachet, reporter si redactor de presa scrisa, realizator sau producator radio, moderator tv, am lucrat in agentii de publicitate, putin copy, putin social media, am respirat si aer de multinationala, am pus muzica, am prezentat evenimente si am facut si pe consultantul pentru niste politicieni. Ce ne mai place polivalenta!
Contextul in care m-am indreptat spre jurnalism a fost unul mai mult decat favorabil, adica am avut sansa, inca din facultate sa invat sa fac presa pe baza de salariu.
Ce are radio si nu are alt tip de media
Radioul e si el om! Are farmec personal, are parfum. Radioul n-are legatura exclusiv cu urechea, trece pe-acolo dar se simte cu toata fiinta, declansand emotii si gesturi. Radioul a fost un rasfatat si-un norocos! Pana aparea ziarul de maine si pana ajungeai in fata televizorului, el se agata de tine, se instala in proximitate si – aici cred ca intervine magia – vorbea. Iar oamenii cand vorbesc se-apropie si se simt in siguranta. E suflet in aparat! Zice bine cantecul. Si astfel se castiga incredere, respect, interlocutorii empatizeaza, se contrazic...socializeaza.
Ce tine radio-ul in viata, inca
Inca se consuma radio in lume si asta inseamna ca e util, ca exista cerere, ca e inca un tip valabil pe piata. Asta il tine, cel mai probabil in viata. Si cred ca se fac si bani de pe urma lui. Iar asemanarea om-radio il va ajuta sa razbata. Cred ca va trebui sa ne schimbam radical ca sa-l ingropam pe domnu’ Radio. Iar secretul lui? Secretul? Poate ca nu e niciun secret. Radioul inca traieste pentru ca miracolul s-a banalizat, s-a democratizat. Este si-atat de simplu de folosit si-atat de putin pretentios la intretinere. Si, daca vrei sa mergem in alte zone, radioul e dovada ca poezia si definitia comunicarii poate lua o forma materiala. Emitator si receptor si mai ales suport in aceeasi cutie. Emite, dar te si asculta. Frumos, nu? Sa facem deci o plecaciune in fata undelor radio :)
Cine asculta radio in Romania
Teoria mea e ca suparator de putina lume asculta de-adevaratelea radio la noi. Ingrijorator de putina lume citeste presa scrisa. Si cred ca nici internetul nu ne-a schimbat apetitul pentru informatie curata, indiferent de suport. La scoala sau acasa nu se vorbeste si nu se cultiva nevoia omului de a fi hranit si-n alte locuri decat la stomacel. Asculta deci radio, cel care resimte astfel de nevoi. Si pentru nevoi de ‘telect nu exista varsta. Doar ca apetitul trebuie stimulat si-apoi bine dozat. Unii o iau de mici pe calea junk-ului, altii sunt mai selectivi si cu ceea ce baga la cap.
Imaginea celui la care ma gandesc este cea a unui monstru...cu chipul meu. Muahahahaha! Care monstru e facut din bucati: parti din mine, din gesturile mele, parti care acopera preocuparile si orizontul cultural al generatiei mele, al prietenilor mei. Si-n fine, monstrul asta, nemilos si mereu avand dreptate, trebuie sa aiba imaginea-numitor-comun a comunitatii care urmeaza sa te-auda. Eu, daca le vorbesc studentilor il fac pe monstru asta sa nu-mi para strain nici mie, nici lor. Daca le vorbesc tuturor cetatenilor din tara, trebuie sa am talentul si intelepciunea de a-mi regla registrul astfel incat sa fiu adoptat, inteles si crezut. Adica sa nu fiu prea departe de propriile mele experiente dar si suficient de-aproape de cele ale publicului.
Vocile preferate
Am crescut cu o ureche pe radioul mic, de provincie si cu alta pe cele unde se dadea ora exacta de la Bucuresti. Mi-aduc aminte ca eram fascinat cand se-aprindea becul rosu, de semnal stereo. La batranete am inceput sa mai dau pe bulgari (BBC Radio 1 sau Radio 6). N-am fost fascinat de o anumita voce, dar, pe motiv de nostalgie, le indragesc acum pe toate acelea care se-auzeau in anii ’80-’90 la radio sau la tv. A existat clar o pasiune. M-am jucat de-a radioul prin casa, am facut casete, am facut hitmix-uri, am scris la top-uri, am dat dedicatii si uite, o alta marturisire: imi sunt martori colegii de parcare de la bloc, aveam un microfon de magnetofon cu care am comentat cum si cine batea mingea intre blocuri. „Balonul acum la Ovidiu...paseaza la...”
Antrenamente vocale
Au circulat prin facultate niste exercitii, deci m-am scolit fara profesor, ceea ce nu e tocmai bine. Apoi m-au slefuit diversi batrani sefi de redactie si le multumesc. N-am avut si nici nu am o voce de pus pe cartea de vizita, sunt altii mult mai meseriasi, dar am avut noroc de oameni care sa-mi spuna ca a fi recognoscibil e un atuu. N-am avut o inzestrare naturala, dar, ca la fotbalisti, am avut meciuri care mi-au imbunatatit jocul de coarde vocale, pana la momentul in care am fost apt sa prezint stiri, sa fac promo-uri, rubrici, emisiuni, evenimente .etc
LeFrigaro
A pornit din reflexul de a-i face pe altii sa rada. Cred ca asta e partea care mi-a deschis cele mai multe usi. Predispozitia si insistenta de a fi senin si de-ai contamina si pe altii e un soi de trademark. Asa a aparut prima problema pe care eram dator s-o rezolv: Trebuia sa asigur un serviciu de permanenta, sa inventez un loc unde sa las material pentru cine vrea sa guste.
Proiectul LeFrigaro a pornit dupa plecarea de la Radio Guerrilla si dupa ce un sef de agentie de publicitate mi-a deschis mintea spunandu-mi despre meseria de creator de content. Pe scurt, am facut LeFrigaro pentru a avea spatiu necesar exercitiului de a face continut. Si daca acest exercitiu produce si zambete suntem in zona de bonus. Pentru mine - si pentru Alex Vidia, cealalta jumatate de echipa din LeFrigaro – site-ul este o jucarie care da semne ca ar putea sa se transforme, in timp, intr-o prezenta notabila in online.
Povestea numelui e simpla. La radio alternam cu Mitos Micleuseanu zilele cand livram pentru matinal Atelierul de titluri (e meritul lui ca a pornit acest vartej) si-n micile mele creatii strecuram mereu o intamplare pe care o citam din cotidianul virtual LeFrigaro Tandarei. LeFrigaro e deci ziarul dintr-un wonderland numit Tandarei.
Trafic si prieteni
Cred ca avem cativa vizitatori si destul de multi prieteni. Adica proiectul e in faza in care ii stim de pe Facebook pe multi dintre cititori.
Intr-o luna buna strangem, pe langa prieteni, undeva la 35-40 de mii de vizitatori. N-am urmarit niciodata sa rupem sarma sau serverul pentru ca nu traim din site si ne place aceasta lipsa de presiune. Platim pentru articolele de pe site cu timpul nostru liber de dupa job si primim la schimb like-uri si mustrari din partea sotiilor.
Simtul umorului
Simtul umorul se si educa, dar mai corect e sa zici ca se intretine. Simtul e mai acut si erupe ca un vulcan in locurile in care oamenii au fost „marcati” de anumite situatii/incercari. La noi, lipsurile si asuprirea au fost ingredientele unui context social care a favorizat aparitia unui anumit tip de umor. N-am expertiza pentru a-l califica daca a fost bun sau rau. Dar filonul e haz de necaz sau sa radem de cat de nasol e, ca resurse sa indreptam ceva n-avem. Simtul umorului la romani a tinut si el pasul cea mai populara forma de umor. Simtul umorului, pe persoana fizica, foarte greu va fi din alt film cu s-a consumat la pausal. Daca ti se livreaza balast, simtul nu se-ascute. Daca ti se da ceva mai eleborat, mai luat la pila, un umor mai spalat si mai de la oras, ti se mai aprind si alti senzori. Incepi sa mirosi glumele bune si nu razi, din reflex, de fiecare data cand auzi si citesti „pula”.
Ciudat e ca azi exista oameni pe piata (unii platiti bine pentru asta) care provoaca rasul, dar care nu fac neaparat umor. Mai degraba, ei fac divertisment industrial. Ei nu intretin si nici nu educa simtul umorului, ci il tin sub talpa, nepermis de jos, in straturile cele mai vulgare.
Cel mai bun banc al tuturor timpurilor
Nu l-am scris inca. O sa apara poate intr-o carte si cineva o sa-mi spuna ca s-a dat deja, pe Facebook.
Reclamele romanesti
Ultima data am reactionat pozitiv la spotul facut de berea Bucegi. Nu m-a surprins prin executie, ci prin pozitionare onesta. Mi se pare ca-n spot e vorba despre meseriile oamenilor si se spune ca scoala e importanta. Asta cred ca mi-a placut. In rest, imi plac reclamele electorale. Toate! Imi arata ca politicienii au bani mereu pentru a ne zice ceva, nu neaparat si pentru a face. Imi plac reclamele la medicamente. Sunt uneori mai ieftine decat folia de aspirina. Clientul abia se indura sa coloreze un carton. Imi plac reclamele la banci. In toate reclamele la banci, familiile sunt fericite. Eu as face reclamele la banci fara sonor, ca sa nu auda executorul ca telespectatorii sunt acasa. Si-mi plac reclamele filmate-n Romania. Cadre stranse cu menghina sa nu sa vada mizeria si curatate pana cand pare decorul ca-n occident. Cand merg prin centrul vechi al Bucurestiului am impresia ca totul e o butaforie si-astept sa se stranga propsu’.
Cea mai misto reclama radio
Am „jucat” intr-una de-a ajuns folclor in redactie. Eu ziceam ceva cu “am trecut pe Mac” Imi amintesc ca n-am fost foarte credibil. De-atunci am ramas incredibil!
Branduri fara de care nu se poate
La Heineken si la...benzina aia Premium. Si la Enel.
Conditiile in care ai face reclama
In conditiile in care eu as avea ceva notorietate si brandul ar plati pretul corect pentru ea. Dar mi s-a intamplat sa fac reclama si cand a lipsit una din conditiile de mai sus. Oarecum ontopic, imi place napolitana Knoppers intr-atat de mult incat i-am potentat vanzarile in tara cu un cover pe Facebook. They didn’t pay, dar eu inca o cumpar. Imi place produsul si uite ca-l iert si pentru faza ca nici macar nu s-a ostenit sa aiba limba romana la site.
