Mi-e dor de casa cu pereti inalti de-un alb imaculat in care am crescut si am petrecut cele mai frumoase clipe. Mi-e dor sa imi surprind parintii bandu-si cafeaua la masa din spatele curtii in dimineti tomnatice de duminica in care eu si sora mea ne ascundeam sub plapumi dintre cele mai groase. Mi-e dor sa o vad pe mama zambind atunci cand tata, stiind ca invariabil acesta va fi "efectul", ii prindea mana intr-a lui si o saruta.
Mai sus aveti un fragment de dor, anume al Irinei D., scris din postura de copilandra munteanca; imprejurimile ei prezente sunt necunoscute. Dar nici relevante. Cat stati pe articolul asta, sau pe site-ul dorderomanesc.ro, e permis (de fapt, imperativ) sa visati cu ochii deschisi la trecut. Lucru contraindicat pentru melancolici, dar lasati, ca iesiti la un pahar de ceva mai tarziu, va uitati la un film, un serial, si va trece.
