Cristian Lupsa e editor DoR. Dar inainte de asta, e jurnalist. Jurnalist cu scoala americana - spre oroarea celor care cred ca meseria asta se invata in redactie. Anul trecut, a primit o bursa de studiu din partea Nieman Foundation for Journalism de la Universitatea Harvard. A terminat, de asemenea, un master la Missouri School of Journalism, a coordonat un program de training pentru Committee of Concerned Journalists in Washington, a contribuit la editia a doua a cartii The Elements of Journalism, a scris si editat la cotidianul Christian Science Monitor.
In Romania, a trecut prin redactiile Esquire si Tabu si a predat o serie de cursuri de jurnalism narativ.
(Mai multe despre lucrurile serioase pe care le-a facut pe DoR sau cateva texte scrise de el, aici pe blogul lui)
Ceea ce il face, insa, special, este perseverenta cu care crede ca "va fi bine". De cinci ani, revista pe care a infiintat-o arata ca e loc si pentru "bine" in media din Romania.
In textul de mai jos, Cristi povesteste despre cum a debutat in jurnalism la revista liceului, momentele in care a vrut sa renunte, relatia cu publicitatea si cine o sa omoare internetul
Momentul zero
Nu stiu daca a fost un moment anume, dar imi amintesc perioada. Era mijlocul anilor ’90 si am avut un prim an de liceu greu – era cat pe ce sa fiu dat afara pentru record de absente nemotivate –, in care am simtit, printre altele, ca n-aveam voce.
Asa ca dintr-o combinatie de dorinta de a ma reabilita, de a crea ceva nou si de a putea vorbi am infiintat in clasa a X-a ziarul liceului Alexandru Papiu Ilarian din Targu-Mures (acum Colegiu National). Era facut de mine si de un coleg de generatie, se numea Vocea Papiului si l-am crescut de la 2 la 32 de pagini in doi ani de zile. In fiecare duminica seara stateam cu familia la televizor si impatuream si asamblam foile A4 pe care le aduceam de la copiat.
Pe atunci jurnalism pentru mine insemna sa apari pe prima pagina a unui cotidian national si sa-ti dai cu parerea despre lume si viata, politica si economie, sport si societate sau „moarte si muie”, ca sa parafrazez titlul unui editorial de CTP din Adevarul. Din pacate, desi nu mai sunt editoriale pe prima pagina a ziarelor (abia mai sunt ziare), dorinta oamenilor de a intra in tagma asta ca sa-si dea cu parerea nu s-a estompat deloc. Dimpotriva.
Invataturi
In Romania am invatat foarte multe lucruri nasoale despre forma/industrie – despre relatiile cu agentii de publicitate (am scris „duplicitate” initial, sa vezi chestie), companii, distribuitori, despre prietenii si datorii si despre lipsa de respect pentru ce ar putea sa fie o integritate a acestei munci. Am mai invatat despre lene, complezenta, lipsa de curaj si de speranta. Pe scurt, am invatat despre cat de usor ni se traseaza si ne trasam granite exterioare si cat de dificil e sa pasesti in afara lor.
In anii pe care i-am petrecut in SUA am invatat mai degraba despre altfel de „lucruri nasoale”, mai de fond. Despre limitele mele personale; despre ce pot face si ce nu; despre ce fel de jurnalism mi se potriveste; despre echilibrul fin dintre compasiune si abuz cand scrii despre oameni, mai ales oameni vulnerabili; despre cum sa desfaci un text complicat ca sa-i intelegi mecanismul, despre nevoia de poveste si dificultatea de a crea empatie in vietile noastre preocupate si ocupate de (prea multe) certitudini.
Unul dintre putinii jurnalisti optimisti
Sunt multi optimisti, la diverse niveluri. Sunt optimisti antreprenoriali, sunt optimisti in pozitie de executie, sunt optimisti pe teren si asa mai departe. Optimismul meu, daca vrei sa-i spui asa (mi s-a mai zis „naiv”) tine de puterea unui anume gen de jurnalism, pe care il facem si noi la Decat o Revista, de a transforma cititorii. E un jurnalism documentat cu rabdare, structurat cu metoda si scris cu grija, iar miza lui e sa transporte cititorii in lumi in care nu au fost si poate nici nu voiau sa mearga; sa expuna cititorii la senzatii si emotii neasteptate; sa sublinieze lucrurile pe care le avem in comun ca oameni, mai degraba decat diferentele.
Sigur ca am vrut sa renunt. Organizational, DoR n-are nici acum un model de business sustenabil, asa ca e perfect valabil sa intrebi: de ce sa continui daca nu produci suficienti bani cat sa faci produsul? Raspunsul sta in feedbackurile pe care le primim la textele noastre, de la oameni care au fost profund miscati de un material, care au inteles ceva despre ei citind un text si aceste reactii sunt prea importante ca sa le punem in balanta directa cu sustenabilitatea.
Personal, asta e ce-mi doresc sa-mi fac. Nu o privesc ca pe o incercare, ci ca pe lucrul care ma incarca si imi da sens. Daca optimism inseamna sa te incapatanezi sa gasesti formule de a continua sa faci ce te face fericit, atunci fie, sunt optimist.
Unde se invata jurnalismul: la scoala sau in redactie?
Ideal, intr-o combinatie. Scoala ar trebui sa te expuna la standarde si metode, sa iti dea sansa sa te antrenezi intr-un spatiu unde e OK sa gresesti. Apoi in redactie sau pe teren inveti restul si te maturizezi. Din pacate, in Romania, scoala de jurnalism nu prea functioneaza ca un laborator, iar redactiile (cate or mai fi) nu sunt locul ideal pentru a invata principii.
Relatia Decat o Revista cu publicitarii
E o intrebare mare. In functie de oamenii cu care am interactionat, am avut si avem relatii minunate si relatii care n-au trecut de un prim contact. Atat in agentiile de media, cat si in agentiile de publicitate si PR am cunoscut oameni care vor sa-si faca meseria mai bine decat e suficient la noi, dar si oameni – mai multi, din pacate – carora nu le prea pasa nici de client (cel putin nu-l inteleg), nici de munca lor, nici de interlocutor.
Cu cei cu care am lucrat bine n-a fost nevoie de cine stie ce negocieri si munca de convingere. Au inteles genul de continut pe care il facem si publicul la care ajunge si adesea am creat impreuna ceva cu care sa fim, si noi si ei, multumiti.
N-as spune ca am fost in postura de a ne selecta clientii, dar cu siguranta am refuzat sau am pierdut unele posibilitati de publicitate pentru ca n-am acceptat conditiile: in special sa nu se vada compania/logoul/clientului. Asa ceva, niciodata.
Relatia dintre presa si publicitate
E destul de complicata peste tot in lume. Optiunile de consum pe care le avem cu totii la dispozitie inseamna ca presa nu mai prea poate promite o audienta mare si cei mai multi bani din publicitate merg unde e audienta mare. In multe locuri – inclusiv The Guardian si The New York Times – nevoia de a pastra banii din publicitate a creat acest concept controversat de native advertising/sponsored content (mai are si alte nume), care e un advertorial scris/executat uneori chiar de cei care il publica. E prezent din plin si la noi si mai sunt o multime de forme hibride prin care agentiile si companiile cheltuie bani ca sa ajunga la public (vezi bloggeri s.a.m.d.).
Eu unul prefer publicitatea clasica in care un client are incredere intr-o agentie care gandeste si strategizeaza si munceste pentru o idee inteligenta, amuzanta, provocatoare sau cum o fi. Dar acel tip de publicitate devine o nisa, iar la noi e in coma.
Brandul DoR
A fost organic si intuitiv. Identitatea vizuala DoR a fost creionata odata cu primul numar de catre Raymond Bobar, primul nostru art director, dar n-am aplicat niciodata o strategie punctuala de promovare si comunicare. Ca brand, am incercat sa vorbim asa cum ne-ar placea sa vorbeasca cu noi revistele care ne plac. Cred ca ne-a iesit in mare parte.
Decat o Revista: Definitii, schimbari
DoR face cinci ani de la primul numar in noiembrie si cred ca din interior e destul de dificil sa identifici schimbarile, pentru ca ele au fost graduale si organice. Sigur ca revista de acum e diferita de cea de acum 5 ani, dar chiar vorbeam recent in redactie ca n-a fost o chestie programatica. Cand am facut primul numar, in 2009, voiam printre altele sa le aratam sefilor si colegilor nostri de prin redactiile in care lucram ca se poate crea calitate mai buna si fara a fi nevoie de un sac extra de resurse de timp si de bani. Voiam sa le amintim ca o revista e facuta in primul rand pentru cititor, nu pentru cei care cumpara publicitate si ca nu poti sa-i iei peste picior si sa le servesti orice pe principiul „oricum nu-si da nimeni seama” (care se practica de zor prin revistele de trusturi la acea perioada). Cultural si social insa, Romania era altundeva in 2009. Criza inca nu lasase urme, oamenii nu erau atat de incrancenati si inca mai persista un soi de optimism rezidual din timpul boomului.
Acum suntem altundeva. Media sta si mai prost. Optimism rezidual nu mai exista. Lumea e incrancenata si fiecare dintre noi suntem in diverse razboaie cu cei din jur, mai apropiati sau mai indepartati: familie, vecini, colegi, sefi, politicieni etc. Cred ca aceasta transformare se resimte si in continutul revistei – din 2012 incoace e tot mai limpede interesul nostru pentru justitie sociala, integrare, discriminare, si pentru povesti dificile si adesea tragice, desi si pe acelea incercam sa le tratam in felul in care scriitorul Jonathan Franzen vorbeste despre tragedie: viata e o serie de suisuri si coborasuri si va avea grija sa te sifoneze serios, dar e ceva frumos in indarjirea cu care incercam s-o tinem in frau.
Astazi cred ca cele mai bune materiale pe care le-am scris in ultimii ani au in comun o tema principala: identitatea. Sunt texte despre cine suntem si batalia pe care o ducem cu noi insine si cu cei din jur pentru memorie, apartenenta, autodefinire. Vezi lupta asta zilnic cand discuti despre istoria noastra (ca natie, ca familii etc.) si despre ce inseamna un viitor mai bun. Jurnalismul pe care il facem noi e oarecum construit pe ideea ca nu poti merge inainte daca nu ai inteles de unde vii si cum ai ajuns aici.
Efectele nevazute
Probabil a contribuit la adancirea unui sentiment de neincredere care e adanc inradacinat in constiinta romaneasca. Tabloidizarea – ca e in site-uri de barfe, ca e in reality TV, ca e in canale de stiri fara continut – nu face decat sa adanceasca senzatia ca lumea se imparte intre cei ca tine si ceilalti. Tabloidizarea creeaza adesea opusul empatiei; slefuieste un fals concept de „celalalt” la care ar trebui sa fim mai atenti.
Greseli
In fiecare zi. Adorm greu si asta pentru ca ma iau la suturi. Nu e neaparat sanatos, dar ma mentine in forma.
Cine o sa omoare internetul
Unul dintre eternii suspecti: noi sau timpul.
