O Dacie 1310 a facut pana pe fata dreapta pe o sosea din Bulgaria, intr-un august din ’98 sau ‘99. In masina, pe bancheta din spate, motaiau trei copii lipiciosi si transpirati, care s-au dat jos si, cat timp adultii din jur au rezolvat pana, au facut pipi intr-un lan de porumb. Asta e una din multele mele amintiri cu Dacia familiei. A noastra era alba. A vandut-o taica-meu cativa ani mai tarziu, cand si-a luat prima masina straina.
Nu cred ca exista alte branduri de care sa ma lege astfel de momente. Si sunt convins ca nu sunt singurul care, daca sta acum un pic sa se gandeasca, poate daca mijeste un pic ochii asa in zare, nu vede in fata lui Dacia familiei. E acolo si o sa fie mereu, chiar daca intre timp ne-am luat masini mai sofisticate. Pe mine, Dacia ma duce, tot timpul, cu gandul la simplitate. Si simplitatea nu are niciodata cum sa fie rea.
