[AdLife] Bogdan Nitu (WEBSTYLER): Prima mea experienta antreprenoriala - vanzare de casete cu jocuri pentru HC in consignatie

Cum prinde o minge, Bogdan Nitu se gandeste imediat in ce directie sa o arunce mai departe. La 15 ani, cand o mica afacere inceputa cu unul dintre frati incepea sa dea rezultate, el se gandea cum sa eficientizeze costurile si sa-si sporeasca veniturile de buzunar. Dupa lansarea reusita a unui prim site, texaco.ro, odata cu al doilea a simtit ca e timpul sa deschida o agentie specializata, moment in care a aparut WEBSTYLER. Vazand ca un business cu site-uri are succes, si-a dorit sa lanseze campanii de comunicare recunoscute local si international. Acum, agentia pe care o conduce de aproape 14 ani a obtinut titlul de Agentia Interactiva a Deceniului la Internetics si premii internationale la Eurobest, Golden Drum si Digital Communication Awards. Va las in compania lui Bogdan Nitu, sa va povesteasca el cum se manifestau ba ambitia, ba incapatanarea in adolescenta si ce forme iau acum:

Primele semne de creativitate s-au vazut la gradinita, unde eram vedeta oricarei scenete organizate de gradinita. Mie, insa, cel mai cool rol mi se parea cel de MC - pentru ca imi parea cel mai important. De obicei, alaturi de Geanina, o blonda cu un cap mai inalta decat mine. Imi placea sa deschid show-ul, sa ma plimb prin multime si sa spun ‘Doamnelor si domnilor!’. Am pus presiune si in final am obtinut rolul.

Copilaria mi-am petrecut-o in Ploiesti (in Malu Rosu, pentru cunoscatori), jucand fotbal de dimineata pana seara si visand ca intr-o zi voi ajunge ca Lacatus. Imi cususem numarul 7 pe tricou. Multe dintre vacante le faceam la bunici, in Bucuresti, orasul din care bunicul incerca sa-mi arate cat mai mult. Imi placea Cismigiul.

Adolescenta e perioada in care am avut  primul contact cu un computer (HC’85) si prima experienta antreprenoriala: vanzare de casete cu jocuri pentru HC (home computer) in consignatie. Fratele meu mai mare era seful afacerii, el si venise cu ideea. Cumparam jocuri la bucata de la copii din alte orase (ii gaseam in revista Hobbit), le jucam toti 3 si faceam selectii in functie de cat de atractive erau jocurile. Nu puneam mai mult de 1-2 jocuri vedeta pe o caseta. Se vindeau cateva zeci de casete din fiecare selectie.

Mai erau si altii care vindeau casete cu jocuri, dar noi eram singurii care aveau si brand: Lakonik. Afacerea nu a explodat, insa, decat dupa rebranding. Noul nume a fost  Light House, iar logo-ul era, surpriza!, un far. Oamenii chiar recunosteau casetele Light House. Ne-am extins chiar si in afara Ploiestiului, in Buzau si Pitesti.

La scurt timp, a venit, inevitabil, colapsul imperiului. Nu concurenta ne-a venit de hac si nici nu am fost depasiti tehnologic. Am fost doar calici. Ne doream profit mai mare si solutia a fost sa scadem singurul cost: am renuntat la faimoasele RAKS (120 lei bucata) pentru un junk numit Big Ben (80 lei bucata!). Am investit tot cash-ul. Drama: toate casetele au fost returnate de clienti pentru ca nu mergeau! S-a terminat cu scandal. Dar au fost 2 ani superbi: ne jucam si faceam bani.

In liceu m-au interesat 3 lucruri, nu mi-e clara ordinea: fotbal, fete si matematica. Eram tipul ala care statea mai tot timpul la tabla la ora de mate, fiind singurul din clasa real interesat de materia asta.

Cel mai nebunesc lucru pe care l-am facut in liceu a fost sa fac misto de profa de engleza, scriind la olimpiada un eseu aproape porn. Mi-a spus ca a trebuit sa asculte inspectorul citind public eseul meu, cu voce tare, in fata consiliului profesoral. Era o conservatoare plictisitoare, a fost pentru ea rusinea maxima. Touch down! ☺

Am intrat la facultate doar ca sa nu fac armata. Am intrat la Constructii, primul pe lista (picasem la mustata la Cibernetica, unde nici acum nu stiu ce am cautat). La insistentele maica-mii, m-am dus la prima zi de cursuri. Am iesit de buna voie din primele doua cursuri pe la jumatate, dupa ce m-am certat cu ambii profesori. Primul, de politologie (la constructii!) era un comunist convins. Al doilea, de geometrie, incerca sa ma invete ce e planul. I-am spus ca stiu. Mi-a zis sa ies daca stiu. N-am mai trecut pe-acolo.

Asta pana in anul urmator, cand am dat din nou ca sa nu fiu luat in armata. Am tinut-o asa vreo 3-4 ani pana s-au prins. (Si adevarul e ca incepusem sa uit formulele alea la analiza. Nu mai intram primul.) La recrutare m-au vazut cat de slabanog eram si m-au lasat in pace. Era cam dramatic sa plec in armata, exista deja WEBSTYLER.

Imi aduc aminte si acum ziua in care am facut Maratonul. Consider ca medalia pe care am primit-o pentru ca l-am terminat e cel mai valoros premiu pe care l-am castigat pana acum. Aici e o poza cu mine din timpul cursei, eram pe la jumatatea distantei.

Ma simt tanar de fiecare data cand fac sport si ma simt batran tot atunci. Din ce in ce mai batran.

Am luat primul salariu de la Tipo Aktis, unde eram DTP-ist. Banii ii cheltuiam pe falafel si cola.

Am decis sa ma angajez in publicitate pentru ca in tipografia in care lucram tot veneau diversi grei din publicitatea acelor ani (e.g. Titi Amzar) cu lucrari si mi s-a parut mult mai interesant ce faceau ei.

Primul job in publicitate a fost in GMP, unde eram un fel de art, si acolo am invatat primele argumentatii pentru un vizual.

Prima mea campanie a fost lansarea filmului din seria James Bond ‘The World is not enough’ si chiar cred ca a fost un eveniment memorabil pentru acei ani (explozia unei masini in Piata Revolutiei, primarul Lis implicat in scenariu, jocuri pe bune in casino). Niste ani mai tarziu a fost si premiata la Ad’Or.

Prima oara cand am intrat pe net aveam aproape 17 ani si mi s-a parut lipsit de grafica (Altavista).

Am ales online-ul pentru ca mi-am dat seama (nu ca ar fi fost prea greu) ca asta era directia in care se indrepta publicitatea si doream sa fac un business asa cum vreau eu, sa nu-mi spuna nimeni cum sa fac lucrurile. Era un domeniu la inceput, imi permiteam sa gresesc, imi permiteam sa invat.

Nu stiu care e cea mai mare satisfactie a unui om de online, stiu care e a mea: cand gasesc un motiv inedit pentru care oamenii s-ar implica intr-o campanie si reusesc sa generez engagement pe acea motivatie.

Pana acum, cele mai bune campanii la care am lucrat sunt Fotbal Adevarat – Timisoreana, Why don’t you come over? – Gandul si  Vezi dincolo de limite – Dolce Sport.

Am ramas in Romania pentru ca imi place ce fac si pentru ca sunt romani care-mi plac. Si pentru unul dintre motivele invocate in campania Why don’t you come over ☺.

Ma uit la juniorii de acum si ma gandesc la o buna prietena din industrie, de o varsta cu mine, care mi-a povestit ca a fost foarte fericita cand a obtinut primul job in publicitate, chiar daca primul ei venit era un abonament RATB ca sa ajunga la birou. Juniorii de azi nu sunt nici pe departe atat de pasionati precum eram noi.

Sper sa lucrez cat mai des pentru clienti care cauta un partener si oameni real pasionati de comunicare si cat mai rar pentru clienti care, in ciuda a ceea ce-ti spun pentru a te motiva sa intri in pitch, cauta executanti ieftini.

Cred ca ne-ar fi mai bine tuturor celor din domeniu daca agentiile si-ar aprecia mai mult propria munca si nu ar face dumping. Dumpingul dauneaza si clientilor, nu doar agentiilor. Pacat ca putini inteleg asta. Pe mine m-a facut sa inteleg Big Ben-ul de 80 de lei, pe la 15 ani…