![[AdLife] Valentin Suciu (Jazz): Cele mai multe nopti nedormite au fost in D’Arcy, cand eram inconjurat de oameni care imi stimulau ambitia. Chiar si la 3 noaptea](https://media.iqads.ro/2014/01/valentin-suciu-1-cover-850.jpg)
Valentin Suciu a prins vremurile in care se statea pana la 3 dimineata in agentie ca sa creezi ceva spectaculos, nu doar ceva in deadline. Absolvent de Jurnalism, s-a angajat printr-o intamplare in publicitate, la Graffiti, dar cei mai reprezentativi din cei 17 ani din cariera sunt cei 5 petrecuti in D'Arcy si cei 7 din Odyssey. Asta pana la lansarea in urma cu 2 ani a agentiei Jazz, unde este Creative Partner. Despre momentele si intalnirile formatoare din cariera, despre publicitatea in care crede, despre familie si pasiunile de weekend, povesteste in continuare, la AdLife.
Primele semne ale talentului s-au vazut cand educatoarele din gradinita m-au dus intr-o pauza de la grupa mica la grupa mare sa le spun povesti si s-au conturat cand am luat un 10 in teza la istorie nestiind nimic din lectie, doar inventand o poveste despre Matei Corvin si despre contributia oamenilor de geniu la imbogatirea istoriei umanitatii.
Copilaria mi-am petrecut-o jumatate in Bucuresti, un sfert prin toata Romania, urmandu-i pe parintii mei geologi, si un sfert la bunici in Giurgiu, mergand pe munti si dealuri (suna idilic, asa si era), pandind prin cofetarii prajituri lasate neterminate si dand navala cu prietenii mei sa lingem farfuriile, citind multe carti de aventura, si visand ca intr-o zi sa nu ii mai vad pe ai mei certandu-se.
Adolescenta e perioada in care, fiind foarte timid, am invatat sa cant la chitara ca sa intru in vorba cu o fata. Nu am reusit nimic cu fata, dar am ramas cu muzica.
In liceu eram tipul ala care purta camasi Braiconf bagate in pantaloni, incerca sa fie acceptat de ambele gasti –si de tocilari, si de emancipati – si imi placea in secret de tipa care iesise Miss Boboc (tipa cu chitara). In sfarsit, nu stiu cat de secret era, la varsta aceea ti se vede totul pe fata.
Cand eram in facultate ma gandeam cum sa reusesc sa fac film documentar si fotografie si cel mai mult pe atunci m-a marcat intalnirea cu Didider D’Heurle, un artist marginal francez, care mi-a deschis ochii asupra unui alt fel de comunicare jurnalistica in care arta video se impletea cu sociologia, antropologia, teatrul si observarea atenta a detaliilor care iti creeaza acea stare de deschidere, de exacerbare a atentiei care te face sa fii transportat acolo, in povestea filmata, si sa traiesti cu senzatia ca tu iti formulezi propriile concluzii si sentimente. Route One USA este un documentar facut de Robert Kramer prin care am realizat (cu mintea si entuziasmul unui pusti de 21 de ani, in Romania lui ‘95) ca vreau sa creez la frontiera dintre documentar, muzica, poezie, fotografie, teatru si film. Descopeream cocktailul care mi se potrivea perfect. Si eram foarte fericit.
Am luat primul salariu de la o firma care se numea FF Press si care era printre primele initiative private de a indexa continutul presei romane. Inainte de asta, mai lucrasem in liceu ca muncitor in echipele de geologi conduse de tatal meu. Nu mai stiu ce am facut cu primii bani, dar cred ca i-am bagat in fotografie, pasiunea mea de atunci, sau intr-un walkman. Sau in ceva bun de mancare.
In publicitate am ajuns cand prietena mea m-a luat cu ea la BBDO la un test pentru copywriteri. Nu voiam sa ma angajez, voiam doar sa o sustin. Cand m-a vazut Lucian Georgescu pe coridor m-a luat la intrebari: “Ce faci ma aici?”. Eu am balbait o explicatie cu sustinerea prietenei, si el mi-a zis: “Pai daca tot ai venit, da si tu testul.” Am fost singurul care a luat testul, din cate imi aduc aminte.
Primul meu proiect in publicitate m-a invatat ca trebuie sa inteleg mai bine brieful inainte sa incep sa scriu.
Ce te invata publicitatea si poti sa aplici in viata de zi cu zi e ca nimic nu este ceea ce pare a fi. Nici brieful, nici clientul, nici agentia. Doar workul este ce este.
Momentele formatoare din cariera mea au fost intalnirea cu un om care iubea comunicarea provocatoare, nasterea copilului meu, angajarea la D’Arcy si premiile pe care le-am obtinut.
Mi-as fi dorit sa fi aflat mai devreme ca advertisingul este o meserie in principal de relatii si mai putin de comunicare sau talent.
Proiectul care nu mi-a iesit (desi tare mi-as fi dorit) este un spot de imagine la Rompetrol. Aveti aici link-ul. Mi-as fi dorit sa iasa mult mai puternic si credibil.
Ca sa inteleg mai bine ce am de facut pentru un client, am mers pana la a-mi suprasolicita ficatul in intalniri de dupa birou. Traditionalul scos clientul la o bauta.
Cel mai bun sfat pe care l-am primit de la un publicitar a fost “Valentin, du-te acasa si dormi.”
O lectie pe care am invatat-o pe calea cea grea a fost ca daca vrei sa joci in liga mare trebuie sa faci compromisuri mari.
Cele mai multe nopti nedormite au fost in D’Arcy cand eram inconjurat de oameni care imi stimulau ambitia. Chiar si la 3 noaptea.
Am ramas in Romania pentru ca nu mi-am pus niciodata problema sa plec. In sfarsit, am vrut sa plec o data, pour une affaire de coeur.
Momentele care ma fac sa ma intreb de ce nu am ales si eu alt domeniu sunt cele in care ma uit la anul care a trecut si ma intreb daca nu as fi putut sa fac ceva care sa insemne mai mult pentru oameni.
Revin la sentimente mai bune de fiecare data cand intalnesc oameni care fac comunicare cu placere si cu modestie.
Uneori ma enerveaza publicitatea romaneasca pentru ca si-a pierdut bucuria de a crea ceva inteligent, surprinzator si autentic. E despre orgolii si supravietuire, de multe ori.
Cred ca ne-ar fi mai bine tuturor in domeniul asta daca am face advertising din placerea de a-i distra pe oameni, nu din frica de a nu gresi sau de a nu deranja.
Ma uit la juniorii de acum si ma gandesc ca sunt cu 20 de ani mai mici decat mine, pentru numele lui Dumnezeu.
Sper sa lucrez cat mai des pentru clienti care sunt deschisi, directi, cu bun simt si care vor sa fie parteneri cu mine, si cat mai rar pentru clienti pentru care un fee de creatie este scuza de a se purta cu agentiile arogant, lipsit de transparenta si abuziv.
Imi amintesc si acum ziua in care am luat premiul Soros pentru o Societate Deschisa la Festivalul International de Film Astra. Nu credeam ca un film despre oamenii din blocul meu poate castiga vreun premiu. Cam aceeasi senzatie am avut-o si cand am luat primul Golden Drum. Si, intr-o nota mult mai personala, ziua cand s-a nascut Ioan.
Aici e o fotografie cu mine in care pic cu 250 km/h. Ceea ce va recomand si voua. Nu pentru dovada de curaj, ci pentru momentul de pierdere a controlului si senzatia de eliberare care urmeaza.
Brandurile straine care comunica cel mai bine sunt brandurile de telecom, servicii financiare si confectionery, iar cele romanesti sunt in bauturi alcoolice.
O campanie buna e una care este iubita de oameni.
Campaniile mele preferate sunt atat de multe, incat o sa va spun primele executii care imi vin in cap. Daca as raspunde in alta zi, probabil as mentiona alte campanii:
TV: Peruvian Cancer Foundation - La Magia de Solidaridad. Buget mic, idee generoasa, executie frumoasa si plina de tandrete.
Print: Samsonite – Heaven & Hell. Are totul: o observatie relevanta, ideea este clara, produsul este erou, iar executia este maiastra.
Outdoor: Wonderbra - Hello, Boys. Nu este Eva Herzigova, este headline-ul care face totul.
Digital: Pharrell Williams - Happy. Este cea mai buna promovare pentru o melodie pe care am vazut-o.
Ambient: Amnesty International – Not Here But Now. Ideea este simpla si executia este foarte puternica.
Integrat: Bud Light - Real Man of Genius. Rad de fiecare data cand ascult si vad aceasta campanie. Nu exista digital pe vremea cand a fost gandita de DDB, dar campania traieste perfect cu radio si TV.
Si mai am o preferata din trecut, o campanie facuta de mine impreuna cu alti oameni talentati din D’Arcy: Alexandru Aron, Mihai Coliban, Anca Baciu, Raluca Stroe, Paramon Ditu si Shelly Roberts. Campania a fost facuta in 2003, este valabila si azi. Campania avea TV, print, outdoor si un website, tufaciviitorul.ro, pe care se adunau visele oamenilor.
Pe langa job-ul de zi cu zi, mai fac sport, pian si parenting.
Weekend-ul e momentul in care pot sa citesc.
Promisiunea pe care mi-o fac si mereu o incalc e sa ma las de fumat.
Cel mai mult ma inspira oamenii care sunt inteligenti, autentici si sensibili. In orice mediu s-ar manifesta ei.
Cand o sa am timp si bani sa fac orice imi doresc, voi incerca sa fac muzica si film.
Sper ca de-acum in 20 de ani sa ma gasiti sanatos.
