[Superscriitori] Ana Maria Ciobanu: Jurnalismul in care cred e o forma frumoasa de a scrie pentru a intelege, nu pentru a judeca sau pentru a-ti verifica convingerile adanc inradacinate

Seria de articole [Superscriitori] ii prezinta pe autorii textelor nominalizate si castigatoare la a treia editie a Premiilor Superscrieri.  Ana Maria Ciobanu a castigat locul II la sectiunea Portret pentru articolul “Perspective”, publicat in Decat o Revista in luna septembrie. Articolul vorbeste despre “cum a cazut si s-a ridicat un aventurier al Deltei Dunarii, al stancilor si al pasarilor” si poate fi citit integral aici.

Momentele in care simti ca munca ta conteaza cel mai mult
Cand primesc mesaje de la cititori care tin sa-mi spuna ca povestea pe care am scris-o a miscat ceva in ei. Cand oamenii despre care am scris imi spun ca primesc mesaje de la cititori si se bucura ca sunt intelesi.

Subiectele care te fac sa te pui pe treaba
Imi place sa cred ca ma pun pe treaba indiferent de categoria in care se incadreaza o poveste. Sunt recunoscatoare cand pornesc de la zero si am sansa sa invat despre o lume noua. Am insa cateva teme care ma fac sa tresar: sistemul de protectie a copilului, in special in regim de plasament sau adoptie, discriminare, comunism, trupe rock, groupies, muntomani si calatori, teatru, film.

Cu ce gand pornesti cand pui primele randuri in word
Dupa ce am scris primele randuri, le recitesc si nu-mi suna deloc cum as vrea. Apoi imi spun “trebuie sa fie bine” pentru ca stiu ca am pornit reportingul cu promisiunea ca o sa fac dreptate povestii. Daca sunt norocoasa si stiu de la inceput care va fi finalul textului, scriu cu ultimele propozitii in gand pentru ca asta ma ajuta sa nu ma indepartez de la firul narativ.

Starile prin care treci pe masura ce scrii un articol de care sa fii multumit la sfarsit

1. Entuziasm - enervant pentru prieteni si familie pentru ca am obiceiul de a vorbi numai despre textul la care lucrez si de a mi se parea ca in orice discutie pe care o avem exista o similiaritate cu povestea in cauza
2. Robotizare - trezit devreme, inchis telefoane si incremenit la calculator ore in sir. In faza asta construiesc de obicei un monstru de text care ma ajuta sa recapitulez tot ce am aflat despre personaje. Sunt morocanoasa, obosita si ma concentrez greu la altceva
3. Imblanzire monstrului - focalizare. Aici se lasa de obicei cu panica si ochi goi in incercarea de a alege numai scenele si informatiile cele mai relevante pentru cititor
4. Regasirea entuziasmului - in faza de bibilire a scriiturii. In sfarsit ajungem la cautarea ritmului, la muzicalitatea povestii, la imblanzirea trecerilor de la o sectiune la alta, la slefuire
5. Despartire - cand textul e gata, nu pot sa spun ca simt multumire, ci mai degraba eliberare. Poate sunt multumita de o scena, sau de cum arata leadul sau finalul, dar ma tem sa fiu multumita de ansamblu.

Cum arata o superscriere
O superscriere iti deschide o fereastra in lumea unui personaj sau a unui fenomen. Nu te lasa sa intrerupi lectura pentru ca ritmul textului e minutios construit si te poarta pe firul narativ intrebandu-te mereu “ce o sa se intample mai departe”. Simti ca esti in capul si in viata personajelor multumita detaliilor alese cu atentie. Pe masura ce citesti, speri, ai dezamagiri, bucurii si revelatii. O superscriere face lumina intr-un hatis de informatii si le da sens, semnificatie, greutate. O superscriere schimba ceva in tine si iti deschide mintea. Nu mai esti acelasi de la inceputul lecturii.

Obiceiuri in timpul scrierii
Acum vreo doi ani credeam ca nu pot sa scriu fara cafea amara si tigari. De cand m-am lasat de fumat, ma multumesc cu ceai negru si ciocolata cu menta. Scriu de mana, indata ce am plecat de pe teren (ca sa fie impresiile cat mai proaspete), scriu de la laptop in tren sau in metrou, dar simt ca nu pot sa dau cu adevarat o forma textului pana nu ma inchid in biroul de acasa. Daca muzica e importanta pentru personajul pe care il construiesc, ascult cateva piese inainte de a ma apuca de scris, ca sa ma „apropii” de poveste. Cat am scris la „Perspective” am avut pe repeat „Raindrops keep falling on my head”, „Comfortably Numb”si „Enjoy the ride”. Le-am ascultat pana cand au devenit un zgomot de fond firesc si le sesizam doar cand luam o pauza.

Cat de des ti se intampla sa ai indoieli pe masura ce scrii un articol si cum le depasesti
Prea des :). Ma tem ca n-am surprins intreaga poveste, ca poate dau alta semnificatie unor gesturi pe care le-am observat, ca n-am focalizat destul, ca mai am nevoie sa petrec timp cu personajele, etc. Indoielile se rezolva discutand cu editorul. Niciodata nu incerc sa ma conving singura ca “e bine”.

Unde se incadreaza articolele care s-ar putea numi superscrieri in presa actuala
Ma tem ca, in conceptia unei mari parti a consumatorilor romani de media, a scrie cu scene si personaje despre lucruri verificabile nu este considerat jurnalism. Cred ca exista o bariera intre continutul cu care ne-am obisnuit si superscrieri. Din fericire avem de cativa ani platforme independente care demonstreaza ca se poate si asa, care cresc un public avizat capabil sa sanctioneze si sa aprecieze. Cu cat publicul o sa puna pret pe acuratetea informatiilor, pe transparenta procesului de reporting, pe placerea lecturii si o sa reactioneze cand nu e satisfacut, cu atat se va ridica bariera care separa “superscrierile” de presa cu care suntem obisnuiti.

Ce ai invatat scriind textul premiat si o sa aplici in celelalte articole
Mi-am confirmat ca a sta de vorba cu cat mai multi oameni implicati in poveste iti da incredere ca esti pe drumul cel bun si te face sa te temi mai putin ca interpretezi gresit. Pentru “Perspective” au fost ore bune de interviuri cu prietenii lui Alex, personajul principal. Din unele am desprins cate un detaliu puternic, cu ajutorul altora am capatat o viziune mai larga asupra unui moment pe care il aveam doar povestit de Alex. Am adunat zeci de pagini de informatii care nu au intrat in text, dar care m-au ajutat sa simt ca am reconstruit o buna parte din cronologia povestii. Am invatat ca interviurile, scenele observate, statisticile, studiile si cartile citite, chiar daca nu le folosesti in text, sunt cel putin la fel de importante ca si cele care ajung in povestea finala. Cred ca a fost textul care m-a “inghitit” cel mai mult pentru ca zilnic reciteam notitele si ascultam inregistrarile si aveam momente in care simteam ca pot sa derulez mental o scena si sa o vad ca intr-un film, ca si cum as fi fost acolo. Imi doresc sa ajung din nou la clipele astea si cu articolele viitoare.

Cum arata jurnalismul in care crezi
Jurnalismul in care cred presupune o cantitate egala de grija si de respect, atat pentru cititor, cat si pentru personaje. E o forma frumoasa de a scrie pentru a intelege, nu pentru a judeca sau pentru a-ti verifica convingerile adanc inradacinate inca dinainte de a iesi pe teren. Jurnalismul in care cred e bazat pe realitatea documentabila si nu o altereaza pentru niciun motiv.