[AdLife] Oana Cociasu (Medic One): Imi amintesc si acum ziua in care am aterizat pe JFK in 1990

Drumul de la medicina la advertising trece pe la Universitatea de Medicina si Farmacie din Bucuresti si apoi o coteste usor spre stanga, in directia New York, la cateva scoli de publicitate. Cel putin asa a aratat traseul profesional al Oanei Cociasu, care a lasat halatul alb de doctor in favoarea unui alt domeniu care pare complet diferit, dar nu este chiar asa de indepartat: comunicarea medicala. Cu o adolescenta petrecuta pe scena Ateneului, dar si in catacombele acestuia, unde se ascundea ca sa intre la concertele lui Sergiu Celibadache, Oana ne-a vorbit despre anii facultatii, despre iubiri regasite dupa 30 de ani si despre deciziile care i-au schimbat viata. Oana Cociasu este Managing Partner al agentiei Medic One, prima agentie dedicata exclusiv comunicarii in domeniul  sanatatii din Romania si presedinte al Consiliului Roman pentru Publicitate. Poveste ei, mai jos:

Primele semne ale talentului s-au vazut cand operam papusile de apendicita si umflam ursii de plus cu injectii cu apa – asta apropo de chemarea mea catre medicina - si s-au conturat cand imi aliniam papusile-pacienti si le "convingeam" cu vorbe maiastre ca e mai bine pentru ele sa se lase operate (chirurgie plastica, desigur) de catre mine – asta cred ca are legatura cu latura mea de publicitate / Client Service.

Copilaria pare o mare vacanta pentru mine, este perioada in care nu puteam sa dorm noaptea de emotie ca plecam la mare, sau tanjeam la bunici dupa trenul care ma reunea cu parintii mei in weekend. Am trait intre doua lumi: cea a pianului si a muzicii clasice – insuflate de familia tatalui meu, si cea a medicinei si a "facerii de bine", inspirata de mama mea si de bunici.

Adolescenta e perioada in care am trait tot felul de cutremure: cel din 1977, cel al mortii tatalui meu sau al renuntarii la prima mea dragoste – pe care am regasit-o si m-am vindecat casatorindu-ma cu el dupa 30 de ani. Anii petrecuti la liceul de muzica, competitia si dragostea din si pentru arta mi-au marcat adolescenta, in egala masura cu orele intense si multe, petrecute in facultate la cursuri, laboratoare si spitale.

In liceu eram tipa aia care aducea umor si optimism in orice conversatie, grup sau situatie. Eram tipa care rupea pianul studiind – mai ales in timpul orelor de mate, dar careia ii venea s- o rupa la fuga cand intra pe scena ca solista la pian. Amintirea cea mai frumoasa din timpul liceului este legata de catacombele Ateneului Roman, in care ne ascundeam ca sa intram la repetitiile si concertele lui Celibidache. Momentele magice petrecute atunci mi-au marcat viata si le retraiesc de cate ori pasesc in Ateneu.

Facultatea a fost perioada in care am invatat sa ascult, sa caut solutii si sa ma adaptez la un sistem cu care nu ma impacam deloc. In egala masura insa, a fost perioada in care am invatat sa impartasesc, sa daruiesc celorlalti si sa comunic. Pacientii ma iubeau foarte tare, ma intelegeam foarte bine cu ei pentru ca stiam sa-i ascult si cred ca le dadeam solutii si speranta. La fel fac si azi, cand am inlocuit spitalul cu publicitatea.

Ma simt tanara de fiecare data cand ies in lume cu baiatul meu de 20 de ani si ma simt batrana atunci cand il cert, folosind fix aceleasi cuvinte pe care ne le puteam suferi atunci cand le auzeam rostite de mama.

Imi amintesc si acum ziua in care am aterizat pe JFK in 1990. M-am urcat la aeroportul Otopeni intr-o cursa directa Bucuresti – New York, am zburat 10 ore in valatuci grosi de fum de tigara si am fost parasutata in "the real world", cu o brutalitate greu de descris. Simt si acum mirosul asfaltului si al aerului umed din NY, nu ma pot desprinde de senzatia de "lume paralela" din care veneam si de faptul ca traiam ca intr-un film american – al carui personaj principal devenisem. Tot ce s-a derulat dupa acest moment mi-a marcat existenta din multe puncte de vedere si in el gasesc radacina a mai tot ce mi s-a intamplat ulterior in viata.

Aici e o poza cu mine in care am fost si la inchisoare, si nu la oricare ci la Doftana. A fost un party de pomina, in care creativitatea si-a dat mana cu "totul este posibil, doar sa vrei si sa-ti faca placere".

Am luat primul salariu de la Spitalul Budimex, intr-una din zilele in care am intarziat la raportul de garda de la ora 7.00 si nu m-a mai primit Profesorul Pesamosca la raport. In loc sa ma infurii pe ITB-ul (RATB-ul de acum) epocii de aur, mi-am adus aminte ca e prima zi de salariu din viata si am dat de baut la toate asistentele de la spital.

Proiectul care nu mi-a iesit (desi tare mi-as fi dorit) inca, este sa gasesc clientul pharma care sa creada in puterea digitalului, sa aiba aceeasi viziune cu noi, aceeasi dorinta de a face pionierat intr-un domeniu in care suntem inca in epoca de piatra in Romania.

Ca sa inteleg mai bine ce am de facut pentru un client, am mers pana la a ma pune in pielea targetului produselor lui. Ori cand targetul sunt animalele de companie, trebuie sa si gusti mancarea la care faci reclama – ceea ce am si facut :). Ca urmare, pana si „pisicutele au cumparat Whiskas”.

Apucaturile de publicitar se manifesta mai ales in perioada de pitch, atunci este "drive test-ul" nostru; ca sa ne si cumpere insa clientul, trebuie sa uitam de apucaturi si sa nu fim "in rodaj".

Cel mai bun sfat pe care l-am primit de la un publicitar a fost "stay hungry" – si n-a fost un publicitar, ci The Communicator himself – Steve Jobs.

O lectie pe care am invatat-o pe calea cea grea a fost "diavolul sta in detalii". Am platit (la propriu) pentru asta in primul an de publicitate si nu fac decat sa transmit obsesiv mai departe aceeasi lectie colegilor mei.

Uneori ma enerveaza publicitatea romaneasca pentru ca inca nu avem curajul (cu mici exceptii) sa "think big". Ne impiedicam de tot felul de bariere puse sau autoimpuse si lucrul asta afecteaza inevitabil calitatea produsului finit.

Cred ca ne-ar fi mai bine tuturor in domeniul asta daca am fi mai uniti si daca am intelege ca de pe urma unui demers comun corect si cinstit, avem cu totii de castigat. Acum, poate mai mult ca niciodata, este nevoie de asa ceva, si sper sa reusim sa ne trezim macar in ceasul al 14-lea.

Ma uit la juniorii de acum si ma gandesc ca vin de pe alta planeta. Si daca la copiii de 20 de ani ma astept sa cunoasca tot ce misca in domeniul digital, deja cand vad un copil de 2 ani operand un iPad cu dezinvoltura unui IT Manager, mi se pare ca si genetic copiii astia au venit deja programati pentru "altceva". :) Si ma mai gandesc ca, paradoxal, desi in mijlocul revolutiei iscate de social media si de explozia fantastica a comunicarii, juniorii nostri sunt din ce in ce mai "autisti".

Sper sa lucrez cat mai des pentru clienti care impart aceleasi valori cu mine si care ma "imbogatesc" din toate punctele de vedere si cat mai rar pentru clienti care pretind ca stiu totul, necinstiti sau lipsiti de bun simt si profesionalism.

Brand-urile straine care comunica cel mai bine sunt ABSOLUT VODKA (pentru longevitate in inventivitate si creativitate), Volkswagen (pentru a carui reclama din 2011 la Passat am facut fixatie, cu atat mai mult cu cat este facuta de "sora noastra din America", agentia Deutsch), Old Spice (cu riscul de a fi enervant de previzibila, si tot spun ca asta a fost si continua sa fie una dintre cele mai extraordinare campanii, care a reusit sa transforme un Oldie intr-un Goldie cu mare succes).

O campanie buna e una care mi se adreseaza, imi spune ce ma intereseaza si ma convinge sa ies din casa fix in secunda doi si sa cumpar produsul X – fara de care, altfel, se pare ca viata mea n-ar fi avut niciun sens. :)

Campaniile mele preferate sunt:

TV: in Romania, campaniile din ultimii ani de la ING.

Print: Acest print de la FedEx:

FedEx - Asia

Dau mai tare cand aud melodiile de la Mahler, Ceaikovski, Brahms si Keith Jarred.

As revedea oricand filmul The King’s Speech.

Incerc sa nu ratez niciun episod din MadMen, Doctor House si Downtown Abbey.