Nu tot ce visam ni se potriveste. Corina Ciubotaru a stabilit la 14 ani ca ea asta vrea sa faca-n viata - publicitate. Ziua in care a ajuns in sfarsit copywriter a fost cea mai fericita din viata ei. Intre timp a scris si o piesa de teatru despre cum e sa lucrezi in publicitate. Acum, la 27 de ani, renunta la domeniu si se apuca de altceva. Asta e povestea ei.
Publicitatea a fost o pasiune foarte serioasa. De cand ma stiu mi-a placut sa ma uit la reclame si am crescut cu televizorul dat pe Cartoon Network, si la desene, si la reclame. Voiam tot ce vedeam la televizor in reclame, iar cand ma uitam pe nemti si veneau spoturile la mancare eram incantata. Mi se parea asa misto sa scrii povesti foarte scurte, de 30 de secunde, la care oamenii rad si care ii fac fericiti. Mai tarziu, pe la 14 ani, am vazut niste hangere intr-un Mec. Mi-aduc aminte si acum cat de bine mi se parea, cat de potrivita mi se parea publicitatea si cum am luat pe loc decizia ca asta e viitorul meu.
M-am angajat la 21 de ani intr-o agentie. Primul job mi l-a gasit tipul cu care eram atunci, iar ziua in care m-am angajat a fost una din cele mai fericite din viata mea. Au urmat 5 ani de lucrat cu intreruperi in 4 agentii, pe clienti diversi, mai mari sau mai mici, pe briefuri mai mult sau mai putin clare. Intre timp, aventura s-a incheiat si eroina a luat-o pe alte carari de vreo luna, nu inainte de a scrie o piesa de teatru despre experienta ei.
Aventura mea cu Scrie despre Tine a inceput in iarna lui 2010. Intr-o zi, prietena mea Anca, tot copywriter si un scriitor mai realizat decat mine, imi spune ca a aflat de un atelier de dramaturgie. “Am fost aseara la o piesa de teatru si la sfarsit au zis ca cine vrea sa participe la un atelier sa dea un mail si ne-am inscris si pe noi, sa vedem cum e. Cica scrii o piesa de teatru dupa o poveste personala. Vineri seara la TNB.” “Pai sa mergem” , am zis. Asa am ajuns noi doua intr-o seara dupa munca la fostul CNDB unde, intr-o sala cu peretii acoperiti cu panza neagra, am stat in cerc impreuna cu straini si am inceput sa ne spunem povesti incet, fara graba si fara presiune. Mi s-a parut atat de natural stilul de a lucra, in pasi mici si experimentand, pana cand povestile mici au inceput sa se lege in povesti mari si sa apara scene, personaje si situatii. Asa s-a nascut piesa mea.
La Scrie despre Tine parcursul a fost foarte lin. Primele exercitii se concentrau pe povesti scurte, relatari din viata de zi cu zi. Ajungeai rapid sa afli lucruri intime despre niste oameni complet straini, cu care apoi ti-era greu sa ai o discutie in troleu spre casa. “OK, stiu ca omul asta si-a parasit prietena in alta tara, dar eu despre ce vorbesc cu el, ca nu pot sa intreb chiar asta?” Era bizar, dar am trecut repede peste pentru ca ajungeam sa ne cunoastem foarte bine intre noi si sa lucram nu ca o echipa in sensul ala corporatist, ci mai degraba ca o trupa de circ, in care fiecare stie ca propriul lui numar se bazeaza pe raspunsul si prezenta celorlalti. Am facut exercitii de scris scene, care generau apoi povesti mai lungi, apoi am trecut la lectii de actorie, in care improvizam si ne miram auzindu-l pe Sorin Poama, unul din traineri, spunandu-ne ca suntem niste actori minunati. Nu mi-am pus niciodata problema sa renunt la atelier, pentru ca era cel mai potrivit lucru pe care l-am facut vreodata. Veneam, ma miscam, povesteam, ascultam, iar apoi plecam spre casa incarcata de energie si cu gandul ca traiesc ceva incredibil de frumos, ca oamenii sunt foarte frumosi si ca de fapt cu totii suntem mai degraba asemanatori decat diferiti. Cred ca toti cursantii au cam acelasi parcurs: ajung la atelier din curiozitate si raman pentru puterea binefacatoare a povestilor impartasite, pana cand, aproape in soapta, se naste o piesa.
In timp, rolul meu in atelier a crescut, am inceput incercand mereu sa-l promovez pe unde si cat pot. Acum sunt Project Manager in semnatura de pe mail, dar am facut si fac PR pentru el, coordonez Festivalul Scrie despre Tine, am organizat punerea in scena a mai bine de 30 de reprezentatii ale pieselor rezultate din el inainte de Festival si acum coordonez partea de productie a premierelor. Dupa ce se incheie, voi fi si trainer pentru cursantii incepatori, din cand in cand.
Alegerea temei pentru piesa s-a facut intr-un fel natural. Vera si Sorin au tinut ca asta sa fie tema mea, eu oscilam intre publicitate si o poveste de dragoste pe care inca vreau s-o scriu. Ma temeam ca o sa devina un cliseu totul, publicitarul care scrie despre publicitate, de parca n-ar trai si altceva. Dar tema era importanta pentru mine si asta se vedea, la un moment dat incepusem sa povestesc mult ce mi se intampla la munca, iar lumea publicitatii nu e cunoscuta de prea multa lume, asa ca ideea a venit de la sine. Nu stiu daca neaparat publicitarii se definesc prin jobul lor mai mult decat altii, dar in mod cert trebuie sa fii un anume fel de om ca sa lucrezi si mai ales sa rezisti in industria asta. Iar cand ajungi sa prinzi ceva experienta, publicitatea iti impune un stil de viata, cred eu, de care scapi cu greu si care pana la urma se infiltreaza in tot ce faci. Ceea ce nu inseamna ca piesa a fost structurata in forma ei actuala de la bun inceput sau ca am stiut mereu care va fi povestea. Nu. Mai degraba a fost un experiment totul, modul asta de lucru fiind principalul motiv pentru care atelierul mi se potriveste.
Miza pentru mine a fost intotdeauna destul de mica. Am fost libera sa incerc chestii doar ca sa le incerc, fara constrangerea ca trebuie-sa-facem-asa-ca-sa-obtinem-asta, nici in perioada cat am scris piesa, nici in afara scrisului, cand ma ocupam mai degraba de zona administrativa a ateilerului. Sentimentul s-a pastrat, cu toate ca intre timp am inceput sa mai stiu ce fac, insa fara procesul de scriere a piesei n-as fi reusit sa fac tot ce am facut cu atelierul. Am invatat foarte multe despre mine in perioada atelierului, iar scriind intamplarile din viata sub forma de scene, am inceput sa pot lua distanta, sa-mi vad greselile si sa-mi inteleg reactiile. Despre cei din jur am inteles foarte multe abia tarziu, dupa ce am reusit sa ma ascult si sa ma inteleg pe mine. Am scris multe povesti, am descoperit ca imi plac si imi ies bine dialogurile si am inceput sa am incredere in intuitie.
La inceput ma preocupa imaginea despre publicitate pe care o va genera piesa mea. Eram uimita de reactile actorilor care citeau textul piesei si care pareau sa inteleaga cu totul altceva acum despre lumea publicitatii decat inainte de a citi ce am scris. Piesa “Branza topita” a inceput ca o poveste despre agentii si a devenit acum o poveste despre Eliza, o fata pasionata de publicitate, care incearca sa isi faca treaba cat mai bine. Nu ma intereseaza sa dau lectii sau sa scot in fata problemele grave care ne inconjoara, desi admir artistii care atrag atentia asupra partii sociale a lumii si te pun pe ganduri. Mie imi plac povestile, indiferent ca le spun sau le ascult, si vreau ca oamenii sa traiasca emotii cand citesc sau vizioneaza ceva scris de mine. In piesa vorbesc despre ce mi s-a intamplat, chiar daca nu neaparat in ordinea lucrurilor, si nu incerc sa trag semnale de alarma. Daca spectatorii vor sa-mi povesteasca apoi la ce s-au gandit datorita povestii mele, e minunat - insa eu ma bucur si de emotiile lor de moment.
Piesa mea e structurata in jurul unor momente care puncteaza evolutia personajelor. Cred ca fata de colegii mei de atelier, dintre care unii povestesc cu mare abilitate ani intregi de viata intr-o piesa, mi-am lasat o mare libertate in ce priveste structura textului si l-am intentionat ca pe o poveste si nu neaparat ca pe o relatare a evenimentelor in ordinea lor. Vad textul ca pe ceva modular: scenele construiesc mereu ceva impreuna, dar acest ceva se schimba in functie de ordinea lor. Am incercat sa nu las lucruri la intamplare in text, sa nu am scene de umplutura, ci sa creez o atmosfera in care alegerile Elizei sa devina justificabile. Am cautat sa creez o poveste intreaga si m-a ajutat foarte mult aici feedback-ul actorilor: cand am o piesa in care am alt nume, iar actorii dau feedback referitor la cat de coerente sunt actiunile din viata mea, ma detasez inevitabil si incep sa lucrez cu personajele si povestea incepe sa curga. Avand in minte personajele, te ghidezi doar dupa actiuni. E in acord cu ce a facut pana acum? Asa verifici urmatoarea scena. E greu totusi sa nu te lasi virusat de toate reactiile pe care le primesti si cred ca e mai usor de evitat asta daca te concentrezi strict pe personaje.
De la o lectura la alta, iar apoi in repetitii, piesa mea a crescut frumos. Pentru mine, evolutia ei a avut 4 puncte de cotitura: prima lectura intima, doar cu actori care au dat feedback pe text si au fost bucurosi sa vada dialoguri atat de reusite; prima lectura publica in care publicul a ras cu lacrimi; a doua lectura in care actorii isi intrasera putin in rol si aveau costume, ceea ce a facut textul mult mai credibil; si acum repetitiile cu miscare scenica, in care parca nici nu mai e acelasi text. Inca ma identific cu intamplarile de acolo, dar deja a devenit o piesa de sine statatoare, bazata parca intamplator pe viata mea. Sentimentul pe care ti-l da un grup de actori interpretand scene din viata ta in fata ochilor tai e atat de neobisnuit incat nu s-au inventat cuvinte pentru el. Totul a prins viata, iar aici dau tot creditul echipei proiectului, minunat de disponibila si flatant de increzatoare in potentialul scenariului.
Experienta scrierii unei piese de teatru e foarte diferita de cea a unui spot. La teatru, cel putin asa cum iese el din Scrie, e vorba de expunere si cautare in sine dupa cea mai puternica poveste. Inevitabil, asumarea publica a unei povesti de multe ori dureroase te schimba ca om. Te macina intrebari despre tine si despre ceilalti, uneori si despre sensul povestii in sine, te apuca tot felul de temeri ca pana la urma sa ajungi la lectura sau la premiera si oamenii sa te ia in brate dupa si sa iti zica “Oau! Ce tare e!” si tu sa zambesti si sa multumesti. Energia pe care ti-o ofera oamenii dupa piesa e ceva incredibil, ca un val de bine pe care nu-l poti stapani si in fata caruia singura ta aparare e un zambet permanent izvorat dintr-un amestec de bucurie, recunostinta, euforie si usurare ca totul a mers bine si oamenii au aplaudat.
Am invitat multi oameni la premiera, sper sa vina, sa le placa si sa rada. M-am despartit de publicitate si ea de mine dupa ce mi-a dat aceasta poveste si cateva lectii importante despre oameni, iar eu i-am dat entuziasm, stres, weekenduri lucrate si idei. Ma indrept spre alte zari, cu alti oameni si alte asteptari, dar publicitatea e intr-un fel ca prima dragoste. O sa-mi placa intotdeauna sa ma uit la reclame si o sa vad mereu diacritice lipsa, desi acum stiu ca lumea aia din televizor nu exista, nici macar la teatru.
Corina Ciubotaru a lucrat in ultimii 3 ani la Brands & Bears. Piesa scrisa de ea, “Branza topita”, va avea premiera pe 26 mai, la ora 19, la Sala Noua a Teatrului de Comedie (in zona Sfanta Vineri), in cadrul Festivalului Scrie despre Tine. Este regizata de Mihaela Sirbu, cu participarea actorilor Cristina Gavrus, Sorin Poama, Lucian Iftime, Sever Barzan si Iulia Verdes.
Inainte de-a o lasa sa faca ultimele pregatiri pentru duminica, i-am cerut o pagina cheie din scenariu:
Dupa cateva minute de singuratate, se aude un declansator de aparat foto. ELIZA se intoarce, o vede pe COCO razand cu aparatul foto la ochi. ELIZA zambeste.
ELIZA: Ce faci?
COCO: Iti fac o poza.
ELIZA zambeste iar.
COCO: Arati asa frumos acolo si e lumina asta misto. Stai sa-ti mai fac.
ELIZA: Mai fa-mi.
COCO mai face cateva poze din diverse unghiuri.
COCO: Stai naturala, adica misca-te daca vrei, nu sta doar asa. Iti mai fac niste poze ca arata super misto.
ELIZA isi pastreaza starea si se misca putin. Isi da parul dupa ureche, se uita in departare, flutura un picior. COCO ii face cateva zeci de poze.
COCO: Gata. Hai ca ma duc sa le descarc. Pun si pe Facebook.
ELIZA: Sa mi le dai si mie.
COCO: Da, normal ca ti le dau. Dar sunt un format mare, le vrei asa?
ELIZA: Pai cat de mari sunt?
COCO: Cele mai mari. RAW e cel mai brut format.
ELIZA: Da-mi-le asa, sa vedem.
COCO: Ia uita ce misto sunt!
ELIZA: Da chiar, uite ce lumina.
COCO: Daaa, si arati asa delicata, ca o printesa.
ELIZA zambeste catre COCO. Coco se uita la poze pe ecranul aparatului.
COCO: Foarte bine au iesit. Ma bucur ca am facut pozele astea impreuna. Sa stii ca eu te credeam mai serioasa, dar nu esti chiar asa. Poti sa fii copil si sa te bucuri uneori.
ELIZA (zambeste): Multumesc.
COCO: Auzi dar tu de ce nu schimbi agentia? Ca nu e asa grozav aici si cred ca poti mai mult.
ELIZA: Sa schimb agentia?
COCO: Da, sigur sunt locuri mai misto. Eu nu mai vreau sa stau mult.
ELIZA: Bai, nu stiu, nu m-am gandit la asta. Vreau sa mai stau sa mai adun niste experienta.
COCO: Sa aduni experienta? Dar e nasol aici. Aduna experienta in alta parte, sau poate poti sa faci altceva, ca esti prea ok pentru locul asta. Gandeste-te. Poate vrei de fapt altceva.
ELIZA: Bai, ma bucur ca imi spui asta. Dar eu asta vreau sa fac. Sa fiu copy. Nu stiu sa fac altceva.
COCO: Cum sa nu stii sa faci altceva?
ELIZA: Da, atat stiu sa fac. E singura sansa pe care am avut-o si… eu fara sa fiu copywriter nu stiu ce sa fac cu viata mea. (pauza) Eu imi doresc sa fac publicitate de cand aveam 14 ani si ma uitam la reclame la nemti. Tu nu te uitai la reclame cand erai mica?
COCO (usor confuza, e clar ca nu prea intelege): Ba da...
ELIZA: Eh, eu numai la asta ma uitam si voiam sa ajung si eu sa scriu spoturi. Si acum uite ca imi traiesc visul... (Eliza zambeste amar) Si mi-e ca daca n-as mai fi in publicitate, n-as avea altceva de facut si...asta mi se pare ca e sansa mea, intelegi?
COCO o priveste pe ELIZA in tacere cateva clipe.
COCO: Mi se pare trist ce imi spui.
ELIZA (incet): Stiu...
COCO: Mi-e mila de tine. Nu stiu ce ti s-a putut intampla de ai ajuns sa gandesti asa.
ELIZA: Eh...poate o sa plec intr-o zi.
COCO: Poate, da...
Comentarii