Eram la Cafe Van Gogh, jos, in spate, la masa din coltul din dreapta, chiar acolo langa aerul conditionat. Vorbeam cu Vera Ion si vedeam ca are un cercel pe care scrie "Tac" si ma tot intrebam daca celalalt e tot cu "Tac" sau cu "Nu".
De Vera Ion poate stiti pentru ca ati ajuns la piesele regizate si uneori jucate de ea, sa zic doar niste nume: "Gin si putina muzica", "Vitamine", "Eu si Cristina", "Ich Clown" sau "Refuz sa cresc. Daca puteti face o mica donatie". Se prea poate sa fi citit volumele de versuri, fie "Copilul-cafea", premiat pentru debut de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, fie "Acetona". Nu exclud varianta sa va fi indragostit de replicile atat de usor de recunoscut din jurul nostru pe care le-a scris in volumul "Week-end cu mama". Posibil sa fi auzit de ea cand ati urmarit documentarul despre Experience Hotel, unde le-a zgandarit creativitatea celor 14 experimentalisti in cautarea raspunsului la problema imaginatiei fara ore de incheiere. Iar daca ati fost in ultima vreme pe la Lente, Green Hours, Carturesti sau in Control, poate ati vazut unul dintre 8 spectacole create de participantii la atelierele initiate si sustinute de ea si actorul Sorin Poama - "Scrie despre tine".
Oricum, pariul meu e ca, daca ati intalnit-o in vreuna dintre ocaziile astea, ati cautat apoi noi prilejuri de a vedea ce a mai facut. Nu se poate sa nu apreciati momentele bullshit-free din piesele pe care le creeaza si povestile atat de aproape de casa surprinse in texte.
De 3 ani convinge oameni din toate domeniile, cu orice fel de orizont, ca intamplarile lor nu sunt deloc banale, ca merita transformate intr-o piesa de teatru si aplaudate la sfarsit. Ca atentia la detalii legate de context transforma o intamplare care ni se pare neinteresanta intr-o poveste cu care poate rezona o sala intreaga. Sau, cum spunea o absolventa a cursurilor "Scrie despre tine", demonstreaza cum "cotidianul e cea mai frumoasa poveste".
Cititi mai jos povestea atelierelor care te invata ca si tu ai o poveste interesanta. Si, la sfarsit, niste pareri despre cum sa scriem povesti mai bine, aviz publicitarilor.
Apropo, am aflat in final ca pe celalalt cercel era scris "Tic", pe care il vad acum ca pe un reminder ca nu e asa mult timp sa facem ceva pentru noi si ca ar trebui sa ne hotaram mai repede. Dar va las cu Vera.
Atelierele "Scrie despre tine" – cum a inceput totul
Eu si Sorin ne cunoscuseram la taberele "Tinere Condeie", asta a fost prima forma de a incerca sa lucram impreuna intr-un fel sau altul. Ne dadeam mari editori la revista taberei sau la radio Puls.
Apoi ne-am intalnit la facultate, la UNATC, eu eram la regie, el era la actorie, unde am lucrat pe proiecte comune timp de 4 ani. In scoala lucram intr-un mediu foarte protejat, eram un grup de tineri care experimentau, invatau, nu aveam niciun fel de notiune despre lumea cea rea de afara, in care trebuie sa castigi bani. Mai ales ca la clasa de actorie era Ion Cojar, unul dintre cei mai buni profesori, care a cultivat spiritul asta de echipa. De multe ori in scoala se cultiva exact opusul, competitivitatea, ti se spune ca in teatru e mancatorie. Niste principii tampite si corupte care nu aveau nicio legatura cu lucrul in sine.
Cand s-a terminat scoala ne-am trezit cumva suspendati pentru ca ne-am dat seama ca nu vom putea recrea nicaieri acelasi mediu. Teatrele ofera cam 3-4 locuri pe an, or o generatie de actori are 60-70 de absolventi. Pe fondul asta de debusolare s-a terminat scoala.
Scena independenta era foarte putin dezvoltata fata de cum e acum, erau doar vreo 2 locuri unde puteai sa joci, La Scena si Green Hours. Spectacolul nostru de licenta, Monged, s-a jucat in foarte multe locuri, cea mai mare parte dintre ele acum inchise. Era Test Point-ul, unde acum e Club Fabrica, era Casandra, unde am avut premiera, acum nu mai sunt. In fine, un peisaj destul de dezolant, in care nu se inchega absolut nimic. Ce se intampla era punctual si cu foarte mult efort. Pe de alta parte, eram tineri si entuziasti.
Dupa facultate eu am plecat la un master in Anglia, "Cross Sectoral and Community Arts". Artisti din diverse zone incercau sa gandeasca proiecte pe care sa le faca impreuna cu oameni din comunitati, cu real people. Mi se pare foarte amuzant ca unii sunt real si altii nu... in fine. Ideea era sa iesi din mediul artistic si sa exersezi arta comunitara, un fenomen destul de nou si la noi, introdus cam prin 2006-2007. Acolo am exersat lucrul cu oameni si asta facem si la "Scrie despre tine", le dam oamenilor un cadru unde sa se exprime artistic.
Experienta de la Londra mi-a clarificat procesul de munca. Stii cum e, iti vine o idee de proiect, vrei sa il faci, dar te gandesti ca a, dar n-o sa iasa, nu stiu cum sa incep, o sa fie o prostie. Iti pui singur bariere. Si da, la Londra mi-am exersat foarte mult o parte mai pragmatica si mai down to earth, mai simpla. Ca nu e nimic gresit, ca e ok sa incerci, ca nu o sa fie proiectul vietii. Cumva aici simteam o presiune ca toti trebuie sa fim niste mici genii, ca daca un proiect nu iese genial mai bine nu il incepi. Asta simt ca am castigat de acolo, ca vad lucrurile mai relaxat si am mai putine fite, m-am normalizat.
Sorin a ramas aici si si-a dat seama ca nu se misca nimic. A fost un an destul de negru, el e un actor care trebuie sa joace, nu s-a putut adapta la aceasta reprofesionalizare, sa ii zicem, pe care din pacate foarte multi colegi au fost nevoiti sa o faca pentru ca efectiv nu aveau unde sa joace. Teatrele nu sunt interesate deloc de oameni tineri, asa ca o intreaga generatie a fost ingropata, abia acum mai scot incet-incet capul la lumina. In fine, Sorin a fost unul dintre cei ambitiosi, care chiar voia sa faca ce ii place cel mai mult, lucru care a fost privit ca o nebunie.
Cand se termina masterul meu, Sorin a venit la Londra si a stat un pic, dupa care ne-am intors amandoi la Bucuresti. Eram amandoi la fel de debusolati, n-aveam niciun fel de perspectiva. Eu trebuia sa raman mort-copt un an in Romania pentru ca era o conditie a bursei pe care o primisem. Nu mi-as fi dorit neaparat sa ma intorc, aveam si propuneri de joburi, dar a trebuit.
Episodul 1: Ich Clown
Si primul lucru la care ne-am gandit a fost sa scriem o piesa despre tot ce s-a intamplat, in special in vara aia. Din acest efort de a pastra normalitatea s-a nascut proiectul "Ich Clown". Povestea din spectacol e povestea lui Adi, care pleaca in Europa sa invete si sa inteleaga mai mult decat ce se intampla in Bucuresti. Ne-a luat vreo 4 sau 5 luni sa scriem textul, timp in care nu am facut altceva. Am facut rost de bani de productie pentru onorariile actorilor, a fost foarte, foarte greu, era ca atunci cand mergi in jungla si tai cu maceta. Premiera a fost in 2010, dupa niste luni de munca absolut coplesitoare, in care nu stiam daca e o piesa buna sau proasta. Era si foarte lunga, noua ni se pareau semnificative foarte multe intamplari reale, asa ca primul snur al piesei, pe care l-am avut cu colegii nostri actori, a durat 8 ore. Am cizelat-o apoi mult jucand si acum a ajuns la forma de o ora si 40 de minute.
Episodul 2: Refuz sa cresc
Ne-am simtit incurajati, apoi am plecat 2 luni la Londra la o aventura din asta de facut claunerii pe strada. Practic, eram romani la munca, voiam sa facem bani pentru toamna, era toata panica asta cu criza, nu erau joburi, iar cu piese de teatru nu poti sa castigi. Cu o piesa ca "Ich Clown", un actor sa spunem ca face intre 80 si 100 de lei pe seara. Si poti sa joci de maximum 4 ori pe luna. La un calcul simplu vezi ca nu poti sa te descurci. Asa ca ne trebuiau solutii.
Din toate aventura asta s-a mai nascut un spectacol, un one woman show: "Refuz sa cresc". El a fost partea a doua de la "Ich Clown". In toamna lui 2010 ne-am intors in Bucuresti, am inceput sa jucam mai aplicat spectacolul asta pe unde puteam, la inceput a fost la MNAC.
Am primit un feedback foarte bun de la public, ne spuneau ca vad ceva nou, de la dialogul autentic si cat de firesc vorbesc personajele, la cat de complex si usor recognoscibil si familiar sunt prezentate tipologiile din mediul romanesc. Oamenii erau mai angajati ca la alte spectacole, unde povestile nu faceau clicul ala ca "bai frate asta ma reprezinta, mi se intampla mie". Se lasau asa in fata pe scaune si radeau si se regaseau in poveste. Foarte multi dintre cei pe care i-am intalnit ziceau "mie nu-mi place la teatru, sunt unii care tipa unul la altul, eu mai dau si bani sa-i vad, nu inteleg nimic, nu-s problemele mele". Ne-am dat seama ca de fapt sunt niste spectacole care sunt problema tuturor, ca sunt povesti de aici. Si ne-am gandit ca i-ar interesa si pe altii sa scrie documentat pe povestile lor, sa creeze un text in care sa incerce sa inteleaga mai bine ce li se intampla.
Asa ca dupa ce se terminau spectacolele am inceput sa povestim un pic despre platforma "Scrie despre tine" si sa invitam oamenii sa ne lase adresa de mail daca sunt interesati. Au raspuns foarte multi oameni asa ca am propus o prima intalnire, prin decembrie 2010 mi se pare, la Centrul Dansului Bucuresti, de la National. Nici asta nu mai exista. Foarte multi dintre cei care ne ziceau ca nu se duc in mod normal la teatru au zis "bai am gasit ceva foarte tare, mai merg".
Prima generatie "Scrie despre tine", primele observatii
Pe masura ce lucram la atelier am descoperit ca e un lucru impotriva caruia merita sa lupti: toti participantii spuneau "povestea mea nu e suficient de interesanta", "povestea mea nu merita sa devina o piesa de teatru", "povestea mea e banala". Or impresia asta, cred eu, e dictata de marile piese, de marii autori, consideram ca e mai interesanta povestea unuia care a trait la 1800 si despre care a scris Cehov decat povestea noastra. Asa suntem invatati, dar e un lucru care se poate schimba foarte usor.
Noi oferim un cadru in care s-avem grija sa nu existe judecati de valoare si sa nu existe niciun fel de chestii d-astea ca "aaa, te-ai facut de ras". Incercam, tocmai, sa ne dezbracam de toate ezitarile astea. Fa-te de ras, e ok, toti suntem penibili, whatever, stii?
Oricine poate sa fie artist. Asta cu arta e o ipocrizie destul de mare, e ca-n politica, numai unii au dreptul sa fie artisti pentru ca altfel ce ne facem daca suntem prea multi, poate atunci artistii vechi trebuie sa-si reconsidere munca si valorile si isi dau seama ca de fapt sunt niste artisti prosti. Asa mai bine sunt doar unii artisti, ceea ce e o tampenie dupa parerea mea, mi se pare ceva normal si de bun simt sa faci asta. Oricine are dreptul sa isi spuna povestea si am descoperit ca, desi asta poate sa fie o discriminare inversa, dar de multe ori oamenii care nu aveau treaba cu scoala de arta, cu UNATC-ul, erau mult mai fresh, scriau lucruri mult mai misto sau mai coerent decat cei care fusesera invatati sa scrie un anumit tip de piese. Mi s-a parut normal sa lucrez cu oameni obisnuiti, ca in public nu erau doar colegii nostri.
Atelierele cuprind si multe exercitii de actorie, dar care nu arata cum sa joci un rol, ci cumva sa intelegi o situatie si sa actionezi in cazul respectiv. Teatrul e cumva o forma de obiectivare. Cand iti vezi povestea reprezentata in fata ta, e un fel de a de a scapa de povara, o vezi mai lucid, mai obiectiv, ai instrumentele sa o intelegi mai bine, si cam asta e si latura terapeutica a cursului.
"Scrie despre tine", 3 ani mai tarziu
Acum, dupa 3 ani, incepem sa constientizam o metoda pe care o avem in lucru cu atelierele. A crescut foarte frumos si noi suntem mult mai siguri pe ce facem, a devenit si un job si lucrurile sunt, in sfarsit, bune. Si intre timp ne-am hotarat si ca nu mai vrem sa plecam din tara. Adica s-a sfarsit cu bine aceasta aventura.
Eu personal m-am pus foarte de acord cu lumea in care traiesc. Sunt mult mai atenta la oameni si am mai putine prejudecati. Oricum pui etichete, n-ai cum sa eviti asta, dar am vazut cat de multe surprize se pot ascunde in spatele unor oameni. De atatea ori mi-am dat seama ce usor e sa gandesti ca "x e de nu–stiu-unde, ce poveste poate sa aiba?". Si am inceput sa ma gandesc: "nu interpreta, tu doar asculta, fii atent la omul din fata ta si asta e tot, e o bogatie, o sa te surprinda". Ca scriitoare vad ca orice se intampla e izvor curat, sunt peste tot povesti, sunt detalii, sunt lucruri absolut fascinante in jur. Ce facem aici e o ca o gura de aer proaspat pentru noi.
Noi am vrea foarte mult ca la un moment dat, poate chiar de anul asta, sa gasim un spatiu in care sa punem in practica tot ce avem in minte – si spectacole, si ateliere. Visul nostru, pe langa o stagiune formata numai din texte romanesti si din productii de la "Scrie despre tine", este sa pregatim noi traineri si sa ducem proiectul si mai departe. Bucurestiul e un oras foarte rasfatat, noi am avut un proiect similar si in Vaslui, unde nu exista nici macar teatru. Si cu un grup de pusti de liceu am jucat un spectacol la casa de cultura, cu 500 de locuri, iar locul a duduit pur si simplu. Deci ar fi fost misto de raspandit si in tara si poate mai departe.
Despre povestile bine scrise
A fost o tema interesanta la un moment dat despre cum devine universala o poveste personala, cum ceva ce le spui prietenilor tai poate semnifica ceva pentru un grup mai mare de oameni. Si e vorba de cum spui povestea, daca tu esti sincer in problemele pe care ti le pui, daca nu incerci sa construiesti un anumit personaj. Autenticitatea cu care tu iti pui o intrebare la care chiar vrei sa afli un raspuns scriind este ceea ce ii va face si pe ceilalti oameni sa fie atenti, faptul ca tu ai intr-adevar ceva care te macina va atrage interesul celorlalti.
Am constatat ca de multe ori suntem foarte autoconstienti si concentrati asupra noastra si atunci percepem doar mici fragmente din jur, oricum blurate. Cred ca e vorba de exersarea simtului observatiei si asta are foarte mare legatura cu concentrarea atentiei asupra celuilalt, nu asupra ta. Sa fii atent la ce se intampla in jurul tau, sa fii ancorat in prezent. De asta incercam sa facem tot felul de exercitii care te ancoreaza in lumea in care esti, la oamenii si momentele din jur. Unul dintre exercitiile de la atelier spune "scrie un dialog pe zi pe care il auzi in jurul tau, pe strada".
Daca exista o conexiune puternica intre cei care spun povestea si public, ala e un spectacol bun. Conexiunea poate sa fie stabilita printr-o tema puternica, care ne priveste pe toti pentru ca ne doare, poate sa fie printr-o poveste emotionanta, chiar daca nu are o tema sociala.
Si mi se pare si ca e foarte important pentru veridicitatea unei povesti contextul, asta da specificitatea detaliilor, sa povestesti ca si cum ai da zoom out. Daca te gandesti la un pusti care se intreaba de ce nu a luat Bacu', conteaza daca el e de la un liceu de fite sau de la un liceu de cartier.