Multa vreme m-am intrebat de ce se rotesc atat de tare oamenii din industria de marketing si advertising. Chiar daca unul dintre seminariile de la Cannes din 2005 a avut chiar aceasta tema, nu pot spune ca raspunsurile primite acolo, referindu-se la trend-urile din industrie, m-au multumit pe deplin. Simt ca raspunsurile se afla intr-o zona mult mai profunda si o sa incerc sa adancesc problema, abordand-o dintr-un alt unghi. De altfel, celor familiari cu articolele mele le este cunoscuta inclinatia mea de a privi problemele obisnuite din perspective neconventionale sau macar ne-comune.
Sunt oamenii din marketing si advertising atat de obsedati de cariera lor incat sa fie job-jumperi exclusiv cu aceasta motivatie ? Sunt noii directori de marketing atat de preocupati de a-si marca trecerea pe un brand, incat sa schimbe agentia de a doua zi de cand s-au instalat in functie, sau sa anunte un nou re-branding ? Exista intr-adevar in advertising o singura cale de a obtine un salariu mai mare sau de a avansa - anume aceea de a pleca la o alta agentie ? Desi multe dintre cele de mai sus pot constitui adesea stari de fapt, cred ca adevarul sta in alta parte. Cred ca e vorba de « chemistry », o relatie subtila, complexa si foarte « eterica » intre oameni - mai precis de vorba de cautarea ei, lipsa ei, degradarea ei.
Cred ca unul dintre arhetipurile profund umane, zacand intr-un inconstient colectiv, este acela al "cautarii Paradisului Pierdut". Evident, fiecare epoca si are modalitatea sa de a-si obiectiva arhetipurile, de a le « incarna ». Personal, consider ca actualul fenomen de job-jumping este o hierofanie. Manifestarea sacrului prin aparente modalitati profane a fost dintotdeauna o modalitate de "supravietuire" a unor inclinatii abisale ale oamenilor, avand lagatura cu natura noastra profund religioasa (hommo religiosus).
Arhetipul "cautarii Paradisului Pierdut" se obiectiveaza in zilele noastre sub forma eternei cautari dupa potrivirea perfecta, comunicarea perfecta si mai ales dupa inefabilul chemistry intre directorul de marketing si echipa, intre directorul de marketing si agentie, intre art si copy, intre art/copy si directorul de creatie, intre angajat si angajator. Fiind un arhetip, el se apropie de mitologie si desi miturile descriu realitati si dorinte subiective cu rezonanta puternica in noi, foarte adesea ele nu au lagatura cu realitatea obiectiva, sau, in orice caz, « realizarea » unui arhetip nu ia forma expeditiei lui Ianus dupa lana de aur.
Undeva in subconstientul oamenilor exista acest perpetuu vis al perfectiunii. De ce el este mai activ pe zona de marketing si publicitate si de ce cred ca el se obiectiveaza in job-jumping ? Din trei motive diferite. Primul are legatura cu tipul de oameni care lucreaza in aceasta industrie. Fiind vorba de o industrie care lucreaza cu emotii, cu sentimente, cu cercetari calitative si, la limita, cu manifestarile artistice si sufletul omenesc, sunt mai predispusi catre a fi in contact cu propriile lor trairi, nevoi psihologice, cu propriile lor structuri subconstiente. Sunt prin urmare mai predispusi catre a-si « activa » acest arhetip subconstient si a porni activ in cautarea lui. Al doilea motiv are legatura cu faptul ca in aceasta industrie nevoia inefabilei « chemistry » este un lucru acceptat, despre care se vorbeste. Ma indoiesc ca Dorel ar putea sa se duca la seful de echipa si sa-i spuna ca nu vrea sa mai lucreze cu Nea Gogu, fiindca nu au chemistry si Nea Gogu il pune sa dea jos nisipul din basculanta cu lopata. Dar in publicitate, noul director de marketing poate concedia o agentie pe motiv de lipsa de chemistry si sa nu se mire nimeni. Al treilea motiv este insa cel mai puternic dintre toate : orgoliulul.
Vorbim de o industrie in care orgoliile sunt foarte mari. Faptul de a lucra pe bugete atat de mari, de a coordona brand-uri care marcheaza vietile oamenilor, de a da saptamanal interviuri, de a lua anual premii in tara sau strainatate, de a face lucrari care pana la urma au si o componenta artistica si la care se uita o tara intreaga sunt de natura sa ii faca pe unii directori de marketing, de creatie sau patroni de agentii sa dezvolte niste orgolii foarte mari - in buna masura intemeiate, dar orgoliul nu conduce decat foarte rar la lucruri bune. De ce ? Fiindca un orgoliu foarte mare implica a considera ca ti se cuvine totul (sau in orice caz, aproape totul), ba chiar ca ti-ai depasit conditia de om, ca esti un fel de semi-zeu. Cand ajungi in punctul asta, e foarte greu sa ii tratezi pe ceilalti de la egal la egal, sa admiti ca si altii pot avea idei bune sau - Doamne fereste ! - mai bune decat ale tale. E foarte greu sa intelegi ca omul de marketing sau copy-ul sau patronul are o zi mai proasta, sau neinspirata si sa stii sa treci cu diplomatie peste un feed-back neinspirat. E greu ca paron sau director sa intelegi ca angajatul tau a avut o saptamana sau o luna mai proasta, sau o zi mai proasta cand poate nu ti-a raspuns la salut suficient de prompt sau de afabil. E mult mai usor sa spui ca nu exista « chemistry » si sa spui : « Next in line ! », sperand ca urmatorul autobuz va avea statie in Paradisul Pierdut. Cu foarte rare exceptii insa, autobuzul nu are statie in Paradisul Pierdut. E doar o perpetua cautare care conduce catre timp si resurse risipite.
Solutia este sa ramai acolo unde esti si sa-ti adancesti cautarile in propriul tau suflet. Cand vei gasi in tine mai multa bunatate, mai multa inspiratie, mai mult adevar, vei putea sa il intuiesti mai bine si in cel din fata ta. Vei fi capabil sa vezi ca si celalalt poate avea idei bune, ca si celalalt poate fi valoros. Paradisul Pierdut e in noi, doar ca preferam sa il cautam la capatul lumii. Si ajungem job-jumperi fara sa stim ca, de fapt, fugim de noi insine, de limitele noastre, de neputinta noastra de a ne transcende piedicile launtrice.
