Exista un anumit tip de intuitie care iti poate aduce o singura certitudine, aceea ca, la un moment dat, vei fi cooptat intr-un juriu. Nimic sa merite a trai pentru. Tipul de intuitie incriminat are de-a face cu festivalurile de publicitate si lucrarile ce vor obtine premii. Bucata de prajitura, ati putea spune. Pe buna dreptate, mai ales in cazul unei campanii precum cea realizata de LOWE pentru DaKINO. Succes ca supa, instant. Trei printuri bune, un spot TV la care e imposibil sa nu zambesti (macar), pana si un spot radio iesit din peisajul (idio)tern propriu undelor romanesti. Atat de bun pe cat poate deveni. Si, culmea, are in spate o idee publicitara cat se poate de solida. Pentru cine e DaKINO? Pentru mancatorii de boabe pocnite din AlabalaportocalaPlex? Nu, nu, nu! E pentru cei care umplu o sala la un film netitrat si pleaca cu 5 minute inainte de terminarea lui neintelegand ca intreruperea brusca e doar o defectiune tehnica si nu un final neasteptat. Nu sunt prosti, sunt cu mintea deschisa. Si nu-i nici o ironie in aceste cuvinte. Pentru ei este posibil sa se termine cu 5 minute inainte sa se termine si chiar isi doresc asta, caci cele care se termina la fix sunt, in general, plictisitoare. Si mai sunt, in general, facute la Hollywood. Ei vor gusta din plin campania LOWE. Dar tot ei vor intelege si de ce nu m-am oprit aici.
Pus in fata unor printuri ca cele din campania de care vorbim, un cinefil face aproape instinctiv o prima evaluare: "Kusturica a facut filme cu tigani? Da, a facut. Sunt filmele lui Almodovar pline de personaje cu o sexualitate (sa-i zicem) incerta? Da, sunt. Trier a facut filme cu (sa nu le zicem idioti) persoane ce sufera de sindromul Down? Hmm, parca apar la un moment dat, dar "
Si, ca intotdeauna cand intervine un "dar", lucrurile se complica. Se stie ca un print are la dispozitie un timp extrem de scurt pentru a-si comunica mesajul. De aceea, este nevoie mai intai de ceva care sa opreasca privirea cititorului asupra sa si apoi de ceva care sa-l loveasca, de preferat, ca fiind evident.
Mai nou, acest lucru se realizeaza in cele mai multe cazuri prin combinatia imagine-headline. Spun mai nou pentru ca in printurile de moda veche combinatia era ceva mai complexa si includea un corp de text destul de maricel uneori. In cazul nostru avem imaginea, doi mongoloizi in postura personajelor principale din filmul Titanic, si headline-ul explicativ: "Titanic as directed by Lars von Trier". Dupa citirea headline-ului, totul ar trebui sa fie foarte clar, fara acel "dar" de care pomeneam. Iar el apare din simplul motiv ca Titanicul in regia lui Trier nu i-ar fi avut in rolurile principale pe cei doi din print. Nu sunt un expert in Trier, insa, vazand destule filme regizate de el, pot afirma asta cu siguranta. Daca ar fi sa gasim un specific, o marca Trier, ar fi diferit tocmai in punctele esentiale: Trier face filme despre oameni cu aspect normal, dar cu comportament iesit din comun. Arta lui este de a scoate la iveala de sub aceasta infatisare obisnuita uratenia, rautatea si nemernicia umana punand in antiteza personaje la fel de banale pe care naivitatea si bunatatea le fac sa para inapoiate mintal. Mai mult, un comunicat de presa face trimitere la Idioterne (The Idiots), ori asta-i de-a dreptul deconcertant, pentru ca in filmul respectiv este vorba exact despre aceste persoane "respectabile" care-si domolesc pornirile anti-sociale cautand, prin imitare, idiotul din interiorul fiecaruia. Exista o singura secventa in care apare un grup de personaje ce sufera de sindromul Down, insa aparitia lor este doar un simplu termen in ipoteza pe care filmul vrea s-o demonstreze. In nici un caz nu-i acel element care sa loveasca. Culmea, mai exista un film regizat de Trier, de fapt un mini-serial, in care apar doua personaje cu aspect mongoloid, un el si-o ea. Este vorba de Riget (The Kingdom), cei doi sunt spalatori de vase intr-un spital si au rolul unui fel de cor grecesc. O trimitere la acest serial ar fi fost mai potrivita.
Dar si mai potrivit ar fi fost sa arate altfel. De exemplu, ea sa fi fost cu ochii intredeschisi si cu mainile intinse reproducand gestul unui orb care pipaie, in timp ce el, in spate, cu o mana o mangaie si cu cealalta ii fura niste bani din buzunar (Dancer in the dark). Sau ea de partea cealalta a balustradei, tinandu-se cu disperare sa nu cada, in timp ce un grup de persoane incearca sa o impinga (Dogville). Sau ea imbracata ca o femeie de strada, cu un marinar in spate, iar in fundal se vede un barbat intr-un carucior, cu gatul imobilizat (Breaking the waves). Sau multe alte variante care ar fi tipat "Trier".
Totusi, cu o mai putin maiastra intorsatura de condei, imi dau cu el peste degete spre sfarsit, cand sustin ca, desi cele scrise mai sus inghesuie putin la colt mesajul, varianta aleasa poate suplini aceasta deficienta prin impactul vizual ce nu i se poate nega. Eu n-as fi facut acest compromis, insa nici nu imi permit sa-i critic pe cei ce l-au facut, caci nu pot spune, din punctul de vedere al corectitudinii publicitare, cum ar fi fost mai bine.
(portiunile in italic sunt dedicate celor care se multumesc, totusi, doar cu traduceri mot a mot)
