Daca-ti pui pe nas ochelarii lui George Orwell si te ridici putin pe virfuri, e posibil sa vezi departe. Cu 100 de ani mai departe decat a vazut el, de exemplu. Sa exersam:
2084 iti asterne-n fata ochilor o lume nu foarte diferita de asta de-acum, cu cateva mici exceptii. Da, ne teleportam. Sigur, facem vacante inhalind gaze pe Jupiter. Nu mai exista nici durere (a avansat medicina), nici intristare (au perfectionat Xanax-ul). Si nu mai exista nici agentii de publicitate.
Un lucru bun, nu? Aceste lipitori care sug bugetele marketingului si care alearga atit dupa bani, cit si glorie, nemernicii si nesatuii dra... Poftim? Cum s-a ajuns aici? Oh, e o poveste lunga. A-nceput prin zorii secolului. In 2008, lipitorile si nemernicii ailalti, din lumea financiara, au pus mina de la mina si-au facut o criza. Globala si lunga. Lumea saracise: fiecare, in loc de trei masini, avea numai una, clasa medie se imbraca de la Zara, ca nu-si mai permitea Famous Brands, redusesera city-breakurile la doar doua pe an si abia mai reuseau sa plece cite doua saptamini in strainatate de Craciun si Revelion. Clopotele Apocalipsei incepusera sa sune alarmant cind calupurile de publicitate intrerupeau programul TV pentru doar 10 minute sarmane, fata de opulentele 20 de pina atunci. Si toti asteptau Marele Sfirsit: extinctia umanitatii si – mai rau! – a confortului minim necesar, asa cum il intelesesera pina atunci. Salvarea a venit din faptul ca publicul isi schimba parul, dar consumul ba. Din izvoare si rezerve necunoscute, lumea a gasit puterea sa continue. Banii circulau cu forte timide, dar proaspete, anumite regiuni ale lumii fiind decretate de specialisti zone-enigma, cum ar fi Romania, unde toata populatia anunta ca-si asteapta sfirsitul prin inanitie, in timp ce sedeau lungiti pe canapelele cafenelelor din malluri si centre comerciale, printre sacose cu hainute si chestii. Ciudat, dar imbucurator: treburile merg inainte. Nu, criza nu s-a terminat, dar producatorii vor produce, furnizorii vor furniza, consumatorii vor cumpara. Revenim la strategii de piata, la tactici de vinzare, la comunicare si marketing. Lantul acesta, Marketing-Publicitate, care ameninta ca se rupe primul, a supravietuit.
Dar a supravietuit cu sacrificii. Soldatii mai vechi au cazut primii. In locul lor au venit legiunile secunde – multi dintre ei niste copii, nedeprinsi cu securea razboiului, necum cu campaniile integrate. Frontul comun Client-Agentie s-a impartit, sub presiunea foamei, a bugetelor mici si a rezultatelor-cu-orice-pret, in doua tabere. Acestea au functionat relativ bine impreuna, desi se mai cafteau ocazional prin salile de sedinta si prezentari, mai ales atunci cind se imbatau cu indicatori de performanta (unii) si premii de creatie (ceilalti). La un moment dat, certurile astea au devenit enervante si enervant de frecvente. Aproape s-au transformat intr-o cultura. Consiliul Batrinilor Din Ambele Parti era prea blazat si obosit ca sa mai poata rezolva ceva. Și nimeni nu poate sa se puna cu niste hoarde care urla cu energia celor 25-30 de ani – unii ca ceilalti sint niste inadmisibili, ca asemenea mizerii de idei nu le-a mai trimis nimeni pina acum, plus ca nu se vede nicaieri o garantie reala pentru cresterea vinzarilor, iar ailalti ca unii n-ar recunoaste o idee buna nici daca i-ar calca pe trecerea de pietoni, ca n-ai ce face cu 70 de tipuri de activari cind tu n-ai loc decit pentru trei, nicidecum sa mai si vrei propunerile pentru ele trimise in trei ore si ca, una peste alta, munca pentru produsele alora nu e "challenging" si suficient de "rewarding" ca sa te simti "misto". Dupa vreo douazeci de ani, cele doua tabere ajunsesera sa se intilneasca numai daca era neaparat necesar, iar iesirile la bere si petrecerile comune erau doar istorii trecute, auzite de pe la strabunii care mai erau in viata si-n industrie. Spoturile TV erau din ce in ce mai putine. Mai putine si viralele care descreteau fruntile publicului care-o ardea destins pe social media. Masinile treceau pe drumuri marginite de pomi si doar virstincii isi mai aminteau de panourile alea frumos colorate care-ti atrageau atentia placut ca pasager si ti-o distrageau cu injuraturi ca sofer. Pe toate pachetele de la supermaket scria simplu "piine", "unt", "iaurt" si "servetele", fara vreo diferenta. La fel si pe haine. La revedere, marci si packaging. Adio mesaje, adio legaturi inimoase cu brandul, doar asa, ca-ti place tie mai mult asta decit celalalt si e mai pe sufletul tau. Adio promotii care mai fericeau pe vreunul cu cite o excursie, casa, masina sau minute pe cartela. Iar publicitarii au disparut si ei. Ca si oglinzile lor, clientii de la Marketing. Si 2084 a venit peste o lume mai... n-as sti sa spun exact cum. Atita doar ca eu, publicitar de generatie medie si consumator pasionat, m-as plictisi ingrozitor in ea.
[La ce e necesar un simulacru de distopie ca cea de mai sus? In principiu, la o prezentare politicoasa a unor tendinte din industrie. Clienti preocupati sa se impuna in fata agentiei nu prin pertinenta, ci prin atitudine. Agentii excedat-arogante cind vine vorba de orice cerere de la client. Si tendintele se ascut in raport direct cu tineretea celor care lucreaza impreuna la proiecte. Am o singura recomandare pentru juniorii fragezi si necrutatori din ambele tabere: magarii batrini si obositi care stau in fata voastra si va frineaza elanurile creative sau modurile de a obtine crestere de 500% cu un buget inexistent au ceva ce voi n-aveti: EXPERIENTA. Respectati-le-o, caci e singurul lucru pe care voi nu-l puteti invata la AIESEC / Master / * ADC / si Exotic-Business-School-Of-I-Don’t-Know-What. Si, fara experienta, teoria si insusirile native isi scad puterea la jumatate. Cel putin.]
Comentarii