Cand eram copil imi doream mult sa fiu om mare si sa nu-mi mai fie frica. Ai mei ma asigurau ca daca invat bine si am grija sa fac totul corect si cu bune intentii, atunci cand o sa fiu mare nu o sa-mi mai fie frica. Imi mai aduc aminte de cat de fascinata eram de povestile in care existau eroi suprinzatori – mari si periculosi aparent, dar adevarati cavaleri intr-un final. Ei salvau situatia, pentru ca nu le era frica. Asa imi imaginam eu pe atunci ca sunt oamenii mari: curajosi, onesti si puternici; capabili sa stapaneasca o situatie periculoasa (si nu sa se lase ei stapaniti de ea).
Asa gandeam eu pe atunci si eram optimista.
Acum traiesc in lumea oamenilor mari si as vrea inapoi la aia mici. Pentru ca acolo inca mai pot spera ca exista eroi. In lumea oamenilor mei mari intalnesc din ce in ce mai rar cavaleri; si nu pentru ca ei au disparut, ci pentru ca s-au retras de frica. Nu se mai lupta cu curaj, cum se luptau inainte. Si daca incerci sa ii aduci inapoi, se deprima si mai rau sau devin agresivi.
Chiar daca le este foarte cunoscut inamicul (de ani de zile se lupta cu acelasi inamic din vecini), deja stresul si teama fac conflictul mult mai tensionat. Planificarea, analiza, riscurile sunt supra-exagerate si cavalerul nostru ajunge fie sa nu mai faca nimic, fie sa aleaga solutia cea mai proasta – pentru ca nici el nu stie in ce sa mai creada ….
Nici nu-mi vine sa cred ca se poate intampla una ca asta. Nu-mi vine sa cred ca eroii mei s-au speriat si au obosit sa mai lupte. Nu-mi vine sa cred ca inamicul se plimba liber prin padure si nu are cu cine sa se lupte. Nu-mi vine sa cred ca ne uitam pasiv la cum apar pseudo-eroi, imputerniciti doar prin titlu, dar super-tematori in esenta. Ei sunt de fapt cei mai periculosi – pentru ca lupta pentru o cauza aparent dreapta cu armele fricii: agresivitatea, dominatia, impunerea, tensiunea imprastiate aiurea, in situatii care pana acum erau absolut clasice, de rutina. Orice poate deveni o sursa de conflict si cu totii irosim energii in van. Ma intreb cine o sa ajunga sanatos la finis, cu suficienta energie sa ajunga sa beneficieze de normalitatea care in mod cert va reveni.
Eu ma gandeam sa strig cu curaj la cei care s-au ascuns acum pentru ca nu pot trai in compromis si, daca mai e o farama de putere in voi, iesiti si strigati si voi. Poate asa alungam teama asta si mergem mai departe. Si, cu ocazia asta, ii salut pe cei care au mai scris despre cum sufera ei de pe urma cercetarii sau a clientilor care se blocheaza in date despre consumator (in loc sa le foloseasca pentru a-i inspira). Desi ma doare ca meseria mea nu e pe deplin valorizata, nu pot sa nu recunosc ca azi cercetarea e deseori folosita ca arma politica, de alungare a fricii si acoperire a vulnerabilitatilor. Inteleg ca asa e contextul, dar sper din tot sufletul sa treaca. Pentru ca eu chiar iubesc ceea ce fac!
