Diverse experiente economice cu oameni vii

Daca lucrati in publicitate, sigur cunoasteti si voi aceasta categorie; lucru care imi da confortul ca nu sunt complet dus cu capul. Ma refer la cei care alcatuiesc excedentul de personal la filmari. Indivizii in cauza se remarca prin masa fizica nelinistitoare, prin faptul ca ridica impresionante cantitati de aur cu ajutorul gatului si printr-o atitudine degajata, de plaja. In secundar, vorbesc enorm la mobil si sparg cu gratie seminte, scuipand cojile cu precizie balistica. In principal, vorbesc tare intre ei si rad cavernos in cele mai nepotrivite momente ale productiei.

Va amintiti de actorul care v-a placut la casting si pentru care v-ati donat o jumatate de ficat pentru a convinge clientul ca e optiunea cea mai buna? Ei bine, tipul se dovedeste a fi un dobitoc incapabil sa joace si are o singura sclipire de normalitate, in mod traditional la dubla numarul 72, atunci cand credeti ca totul e piedut, dar cand Dumnezeul lenes al publicitatii a deschis o pleoapa. Desigur, chiar atunci, la dubla numarul 72, unuia dintre indivizii mai sus mentionati ii rasuna maneaua din telefon, calitatea sunetului dublei amintindu-ne de prima transmisie de pe Luna.

O alta preocupare, de data asta mai activa, este trasul de suturi in testicolele colegilor de echipa. E o activitate care genereaza raspunsuri ce trimit la acte erotice cu mormantul mamei celui care a dat sutul. Filmarea devine astfel detensionata, amiabila, umana. Toti cei prezenti pe platou sunt mai degraba inclinati sa fie atenti la aceasta inocenta disputa, decat la decorul care tocmai s-a prabusit. Cine sunt acesti oameni? Nu stiu cine sunt, dar stiu sigur ca-i platesc. Citind cu minutiozitate vastul desfasurator de costuri primit de la casa de productie constat ca cei cu profesii onctuase sunt remunerati cu sume intre 100 si 200 de Euro pe ziua de filmare. Mi-e teama ca nicicand suturile in testicole n-au fost mai generos rasplatite. Inchipuiti-va. Doi astfel de indivizi intra in biroul producatorului. Acesta pare nervos. "Cate duble ai stricat azi?" "Decat doua, sefu'...imi pare rau, m-am simtit cam rau azi..." "Hmm...Barem au fost importante?" " "Cele mai misto!" "Bine, ia o suta de Euro, dar vreau mai mult de la tine. Tu, cate suturi in testicole ai dat azi?" "Vreo trei..." "OK, ia doua sute de Euro. Stiu ca poti mai mult, am planuri mari cu tine!"

Acum doi ani participam la un pitch grandios. Dumnezeul cinic al publicitatii ne programeaza prezentarea imediat dupa o multinationala la fel de grandioasa ca si demersul. Mica noastra echipa ajunge mai devreme si se pune pe fumat si pe bancuri chestionabile. Incep sa iasa baietii de la multinationala. Si ies, si ies. Ne terminam pachetele de tigari, dezvoltam bronsite, unii dintre noi ne parasesc rapusi de boli fatale si ei tot ies. Incep sa-i numar si ma opresc la 150 de persoane, fiind notoriu faptul ca stiu sa numar doar pana la 150. Recunosc printre membrii delegatiei pe unul din fiii lui Bob Marley, nationala de pussy ping-pong a Tailandei, pe Milli din "Milli und Vanilli" si, nu in ultimul rand, pe "Benji - Cainele Electronic". Ce rol a avut fiecare in masterplan-ul unei prezentari care a durat o ora? De cate secunde a beneficiat fiecare pentru a demonstra ca poate face din Terra un loc mai bun? Au pierdut pitch-ul, ca si noi de altfel. A fost castigat de niste baieti.

De cativa ani ma comport exemplar, incercand sa fiu demn de a avea un Mac. Incerc sa ma smulg din pestera obscura a posesorilor de PC si sa fiu apt, dupa 15 ani de advertising, de a fi primit sa fumez impreuna cu art directorii, fundamentalistii miscarii teroriste de la Cupertino. Sa schimbi infamul plastic trosnitor pe la colturi, repetatele restarturi zilnice, catelusul care te asista sa nu gasesti nimic niciodata, pe diafanul alb lucios, pe alunecosul aluminiu, pe tastatura cu iluminare prin pardoseala, pe "Isn't it amazing?" s-a dovedit o sarcina epuizanta. In ultimii trei ani, orice incercare de-a mea de a intra intr-un magazin Apple si de a iesi acolo mai sarac cu 2000 de Euro, s-a transformat intr-un episod din Little Britain. Nu, nu vroiau sa-mi dea un Mac. Miroseam a PC de la o posta. Orice intrebare tehnica, gatuita de emotie si indelung repetata acasa, ma demasca drept ageamiu si genera pufnituri superioare. Stocurile erau inghetate ca si privirile monumentelor de vanitate din spatele tejghelei. Pot atunci macar un ipod sau niste casti? Tastat ceva in scarba, privire pe langa mine, apoi: "Computer says no…"

Dar iata ca a venit si anul 2009. Anul in care membrii veselei noatre comunitati au inceput sa viziteze farmaciile intreband daca exista si pampersi masuri mai mari, pentru adulti.

La ultima filmare la care am avut norocul sa particip, am fost intampinat de o echipa mica, eficienta si sprintena. Rasul lui Bela Lugosi n-a stricat nicio dubla, iar mult anticipatul moment al sutului in testicole s-a lasat in zadar asteptat.

Ne mai inatlnim cu alte agentii pe la diverse prezentari. Un Client Service, un Copy, un Creative Director. Cata suplete!

La Apple, lumea a fost educata sa raspunda la "Buna dimineata!", in mod miraculos exista promotii care aduc preturile la un nivel doar scandalos de mare, dar nu generant de infarct. Si mai important, un geniu in economie le-a explicat ca ala desirat, in pantaloni scurti, care tine 2000 de Euro in mana, in ciuda aspectului discutabil se numeste totusi "client", le plateste salariile si daca il vor servi si-i vor vinde un computer, isi vor pastra locul de munca, deci vor merge in concediu la schi in Austria. Isn't it amazing?

Sunt Octav Gheorghe si pana la urmatorul editorial, in care va voi povesti cum am trecut fraudulos granita intre Burma si Laos imbracat in dansatoare de flamenco, va urez servici usor, urmat de odihna placuta!