Se spune ca o poza facuta cu iphonul de un coleg care tine la tine face cat o mie de fotografii comandate de HR. Spun asta in timp ce ma uit fix la o poza facuta cu iphonul, in care apar o parte dintre cei 30 de colegi care au iesit la bere impreuna, zilele trecute. Iesire care se repeta o data pe saptamana, sau pe luna sau cand avem chef sa ne vedem unii cu altii. Ce mai, vis de director de resurse umane: angajati fericiti care socializeaza impreuna.
Exista un singur indiciu care ne spune ca acesti oameni nu mai lucreaza impreuna de cateva luni. Priviti cu atentie chipul fiecaruia! Veti descoperi, dincolo de zambetul destinat obiectivului, melancolia profunda care va defini intotdeauna pe fiecare dintre noi, atunci cand ne vom aminti de Bigger. Mai exact, cand ne vom aminti de sufletul companiei care a fost Bigger, de oamenii care au muncit, au trait, au iubit, au injurat, au baut sau au castigat premii acolo.
Nu-mi este usor sa vorbesc despre Bigger sau Starlink si, de fapt, nici nu o sa o fac. Dar vreau sa vorbesc in numele celor peste o suta de oameni care au considerat Bigger mai mult decat un simplu loc de munca. Vreau sa vorbesc despre lucrurile care ne-au unit si ne-au definit, pentru ca nu vreau sa ramana ascunse doar in sufletele celor mai sentimentali dintre noi. Spus mai direct, nu e corect ca tot ceea ce s-a scris a fost despre moartea dubioasa a unei companii. Nu e corect fata de noi, toti cei care am lucrat acolo o zi sau trei ani! Nu e corect, pentru ca nu a existat vreodata vreo echipa, in publicitatea romaneasca, mai unita si mai entuziasta.
Cine nu ne cunoaste, poate sa nu fie de acord. Dar printre noi sunt oameni care au lucrat, practic, in toate agentiile din Romania. Si toti spun acelasi lucru: am fost speciali. Poate pentru ca majoritatea era la primul loc de munca. Poate pentru ca primii veniti au mai adus oameni dupa chipul si asemanarea lor. Poate pentru ca am castigat jumatate din pitch-urile la care am participat. Poate pentru ca am avut cele mai salbatice petreceri. Poate pentru ca dadeam discoteca in Basement. Poate pentru ca nimeni nu avea fatza tipica de publicitar. Poate pentru ca nu am fost mercenari. Poate pentru ca am crezut cu adevarat. Poate pentru ca am stiut sa radem si sa plangem. Poate pentru ca fiecare era liber. Poate pentru ca in fiecare dintre noi a fost un nebun. Poate pentru ca nu existau limite. Sigur pentru ca am facut ceva bine!
Sunt absolut convins ca deja unii dintre voi, citind aceste lucruri, isi rad in barba si spun ca e prea lacrimogen. Dar sunt la fel de convins ca in adancul sufletului isi doresc sa fi trait alaturi de noi. Nu crezi? Ia sa vedem. Arunca o privire in jurul biroului tau. Cati prieteni poti vedea? Care dintre colegi ar face orice pentru tine? Cate glume ai auzit in ultimul sfert de ora? Cand ai facut misto ultima oara de seful tau direct? Cate shot-uri de tequilla ai baut cu cei de la etajul 3? Mergeti in vacanta impreuna? Ai fost la nunta lor? Stii cu adevarat cine sunt oamenii de langa tine? Acum ai inteles?
Nu vreau sa o lungesc mai mult. Ai prins ideea! Comenteaza, daca vrei. Injura, daca asta iti vine. Aproba, daca aprobi. Plangi, daca asa simti. Renunta la job, daca agentia in care esti nu e asa macar un minut pe luna. Da link-ul mai departe, daca vrei. Spune ca sunt arogant, daca nu crezi. Dar gandeste-te cinci minute la noi. Si daca in jurul tau se afla cineva care a fost la Bigger, daca lucreaza cu tine sau pentru tine, da-l incolo de meeting si roaga-l sa-ti povesteasca. Si spune-i ca esti norocos sa fie alaturi de tine. Iar daca ai fost unul dintre noi, iti multumesc. Pentru tot.
Fane.
Comentarii