Tocmai m-am rostogolit putin pe parchet de ras. Si am sa ma ridic ca sa ma rostogolesc si pe covor. Am sa incerc si in pat si pe masa, imi pare rau ca nu pot sa o fac si pe suprafetele verticale sau pe tavan. Dar nu-i nimic, am sa ies pe strada, am sa ma rostogolesc in lift, pe stalpi, pe autobuze, ce mai, pe glob. Dragii mei, daca ma intalniti sleit de puteri pe strada, rostogoliti-ma in continuare. Nu ma lasati. E singurul mod in care stiu eu sa ma apar de absurd.
Pentru ca in fata absurdului toate coifurile-s de hartie. Mai ales cand pogoara pe cablurile infiletate in mufa de la televizor. Daca te-a prins cu el deschis, poti la fel de bine sa-ti legi singur camasa de forta si sa te predai organelor abilitate benevol. Da, astfel de tragedii pot fi generate de un singur spot. Pe care nu am nici cea ma vaga idee cum sa il cataloghez, dar voi incerca totusi, dedicandu-i aceasta scurta epistola, sa-l rastignesc cat mai putin dureros.
Vorbesc despre un spot la Spor. Probabil vi-l aduceti aminte pe Vopsesti usor, vopsesti cu Spor. Ei bine, aceasta usurinta in comunicare se pare ca s-a stins de mult, lasand loc unei abordari mai stufoase si mai lipsita de caracter. De ce un brand care are cat de cat o poyitionare tine neaparat sa isi puna pe butuci capitalul de imagine va fi pentru mine intotdeauna un mister accesibil probabil doar prin divinatie. Si cum la instrumente oculte putini avem acces, propun sa ne oprim in zona uneltelor standard cum ar fi logica de clasa a noua si congenitalul bun simt.
Primul semn ca un spot schioapata la nivelul constructiei este faptul ca nu poti sa il povestesti. Pur si simplu, de oriunde l-ai apuca, nu reusesti sa-i recompui elementele mesajului intr-o ordine care sa se preteze unei relatari oricat de prozaice. Daca ar fi sa-l povestesc pe Spor, as ocoli premeditat orice succesiune clasica de evenimente. E posibil ca aceasta situatie sa aiba drept cauza confuzia ce domneste printre caracterele prezente in spot plus faptul ca spotul demareaza cu un veritabil ambuteiaj semantic. Belissimo! Sporangelo, dar maestrii au zugravit in culori!. Eu unul am avut nevoie de cateva vizionari pentru a imi da seama ca Sporangelo din voiceover este de fapt un nume propriu care il vizeaza pe zugravul albastru-portocaliu si ingrijit. Mi-a mai luat cateva minute sa pricep ca Sporangelo este o declinare a lui Michelangelo si in aceasta cheie ludica se citeste si reprosul cu maestrii. Pe acestea totusi le-am inteles. N-am inteles cine este al doilea barbat, vizibil mai prost imbracat care, cat timp Sporangelo vopseste asiduu zidul, sta intors cu spatele la obiectiv. O fi concurenta amutita de puterea de acoperire, un emul timid al Renasterii tarzii, o schita mai veche uitata pe story-board, concesionarul peretelui? Ma dau batut. Nu stiu.
Personal imi place sa cred ca toti publicitarii isi propun ceva revolutionar cu fiecare brief care le cade pe mana (mint, reminiscente neoplatonice). De exemplu, spotul in cauza da peste cap intreaga filozofie consacrata packshot-ului. In mod normal, sloganul si packshot-ul se pun in valoare reciproc, monopolizand ultimele secunde. Fie sloganul prea lung, fie o metafora care din nou ma depaseste, reusesc sa transforme finalul spotului intr-o alta bijuterie absurda. Ultimul cadru inainte de packshot este acoperit de fesele albastre si salopetate ale maestrului ce s-a aplecat sa-si semneze opera zugravita pe zid. Daca in voiceover nu s-ar suprapune dezinvolt peste aceasta secventa inutila cuvintele ce-i frumos..., probabil acum eu nu m-as mai rostogoli pe jos si m-as putea concentra la beneficiul comunicat in packshot ...i frumos. Dar deja e prea tarziu. A inceput rostogolirea.
Dupa aceasta experienta debusolanta am incercat totusi sa gasesc in lumea vopselelor un punct de sprijin mai putin senil. Asa ca am navigat mai departe in calup, la Kober. Am vrut sa port o discutie la telefon care sa-mi ridice moralul cu promisa domnisoara Adela, secretara zugravului de succes Ionel. Mi-a raspuns un domn. Chiar daca a fost amabil, tot nu mi se pare corect.
