N-am ajuns la Berlinale anul asta. N-am calcat pe covorul rosu. Am fost la alt festival de film, fara carpe colorate, fara pretentii, fara staruri si petreceri la care se intra cu invitatie de la Barack Obama. Sambata trecuta s-a terminat festivalul de la Clermont-Ferrand, unul dintre cele mai mari din lume la categoria scurt metraj.
Dincolo de calitatea filmelor difuzate, sunt alte lucruri care m-au emotionat la Clermont: cozile interminabile si disciplinate de oameni care asteptau sa intre sa vada un film chilian. Sau unul experimental al unui fotograf care filmeaza de la fereastra razboiul din Siria. Varstele spectatorilor, de la foarte tineri la pensionari. Zambetele de pe fetele lor. Bucuria asta ingenua de a vedea filmele cot la cot, actori, regizori si public. Pentru ca dincolo de covoare si caviare, cinemaul, ca sa ramanem tot la litera c, este o arta populara.
Care este rolul unui jurnalist? Sa informeze, sa educe. Care este rolul unui om politic? Sa guverneze. Sau sa fure, dupa caz. Care este rolul artei? Sa creeze o emotie. Sa federeze oamenii. Arta este cea mai frumoasa expresie a speciei noastre. A intregii specii. Incet-incet, in Romania arta devine un soi de privilegiu exclusiv al elitelor. In 2084 urmasii nostri o sa agate pe perete un DVD cu un film de Truffaut.
Cui ii apartine arta? Mi-am adus aminte de o discutie pe care am avut-o cu ocazia „Films de Cannes la Bucuresti” anul trecut, cu unul dintre cei mai populari cinefili contemporani.
Thierry Fremaux este directorul celui mai mare festival de film din lume, cel de la Cannes. Este si directorul Institutului Lumiere, cladirea aia din Lyon in care a fost facut primul film din istoria umanitatii. Una dintre cele mai influente persoane din industria mondiala a cinematografiei, dar mai ales, cel mai pasionat si mai investit cinefil pe care l-am intalnit.
Conversatie cu Thierry Fremaux, un cinefil erudit, care a vazut si restaurat toate cele 1428 de filme facute de fratii Lumiere si care e convins ca adevarata revolutie se va face prin arta.
De ce sa restaurezi filme vechi, ca oricum nu se uita nimeni la ele
Primul job pe care l-am avut in viata mea a fost intr-o cinemateca, la Institutul Lumiere din Lyon. Eu sunt de formatie istoric, asa ca ma intereseaza tot ce are legatura cu arhivele. Cum spunea Scorsese, a restaura un film este o noua ocazie de a-l vedea.
Mai este ceva, o idee pe care nu am impartasit-o niciodata nimanui. In fond, cand restaurezi un film, e ca si cum l-ai face tu. Regizorii fac filme noi. Eu aduc filme vechi. Asta e menirea mea si cred ca se explica mai degraba printr-un sentiment de mandrie, acela ca si eu contribui intr-un fel la istoria cinematografiei.
Cand am inceput sa lucrez la Institutul Lumiere eram stagiar, caram bobinele de film. Dar eram fericit, pentru ca in sfarsit lucram in industria asta.
Artchoolic
In Franta avem o manie. Le spunem oamenilor ca sunt melancolici. Da, intr-adevar sunt melancolic, dar dupa lucrurile frumoase. Nu nostalgic, melancolic. A avea nostalgia unui lucru inseamna ca lucrul acela nu mai exista si ca daca vrei sa mai ai un contact cu el, trebuie sa te intorci in trecut. In cazul melancoliei obiectul dorintei e inca prezent.
Exista un citat formidabil de Faulkner care spune ca trecutul nu e mort, nici macar nu a trecut. Cam asta incerc si eu sa fac. Sa dau viata acestui trecut, sa-l fac sa devina contemporan. De asta am creat festivalul de film clasic de la Lyon, pentru ca in asta cred eu.
Daca intru intr-o librarie sambata dimineata ca sa cumpar noul roman al lui Houellebecq, de ce n-as vrea sa-mi iau si o carte pe care nu am citit-o, un roman clasic. Pe aceeasi logica, de ce nu m-as duce la cinema sa vad ultimul film al lui Audiard, dar si un film de Jean Renoir.
Anul trecut, festivalul Lumiere a convins peste 100.000 de oameni sa mearga la cinema. De asta fac meseria asta, pentru ca vreau sa fiu util, sa transmit ceva. Scorsese (premiu Lumiere in 2015) profita de notorietatea lui ca sa le spuna oamenilor ca trebuie sa mearga la filme, sa nu uite trecutul.
In ceea ce ma priveste, modest, dar ferm, va spun ca eu am un alt rol social. Ma bucur ca pot sa contribui cu ceva la procesul asta de a le transmite si altora iubirea pe care o am pentru cinema. La Lyon sau la Bucuresti.
Pentru mine, cinemaul si arta in general sunt niste moduri de a raspunde la intrebarile pe care ni le pune viata. Gasesc intotdeauna raspunsuri in filme. Despre orice, despre viata, despre sentimentele umane.
Delicatese pentru mase
Cand am creat festivalul de film clasic Lumiere, asta a fost pariul pe care l-am facut cu mine insumi. Sa fac din el un eveniment popular si nu ceva doar pentru cunoscatori. Adevaratul risc pe care mi l-am asumat a fost acela de a transforma un obiect elitist, filmul clasic, intr-o sarbatoare populara.
Pentru ca astazi filmele alb-negru sunt niste obiecte consumate doar de elite. Dar atunci cand au fost proiectate prima oara, ele se adresau maselor, erau obiecte populare de divertisment. Multe dintre filmele din anii ’30 -’40 erau filme mainstream. Astazi filmele mainstream sunt cele de tipul „The Avengers”.
E important sa explici publicului de azi ca in filmele vechi respira o ambitie politica, estetica, morala si sociala. Va dau un exemplu. Mie imi place foarte mult rock-ul, The Beatles, Rolling Stones. Dar sunt si printre formatiile cele mai populare. Eu cred ca arta e facuta pentru toata lumea.
Revolutie prin arta
In anii ’70 societatea franceza era foarte politizata. Oamenii credeau ca revolutia pe care o asteptau trebuia sa fie purtata de politicieni. Si eu cred in revolutie. Doar ca revolutia mea e realul. Asta e scopul meu, pentru asta ma bat, sa incerc sa aduc publicul in salile de cinema. Eu vreau sa fac revolutie prin arta.
Festivalurile nu sunt doar un prilej de a vedea filme. Sunt mai ales o ocazie de a se regasi, de a fi impreuna, de a face parte dintr-o comunitate care imparte aceleasi valori.
Va dau un exemplu. Printre benevolii care lucreaza la festivalul Lumiere sunt si someri. Evenimentul acesta le da o posibilitate pe care nu o au in tot restul anului, de a se reintegra in societate. Eu sunt convins ca cinemaul are un rol social. Multi oameni spun ca ei nu au un rol social. Eu cred ca spun asta pentru ca nu au chef sa se implice. Dar fiecare dintre noi poate avea un rol social, daca vrea sa si-l asume.
De ce am venit la Bucuresti la festivalul organizat de Mungiu, „Films de Cannes...”? N-am venit doar ca sa il sustin pe el. Prezenta mea are mai ales un rol politic: vreau sa le arat politicienilor si publicului romanesc ca festivalul de la Cannes considera ca filmul romanesc e foarte important.
Talentatul domn cinema romanesc
Filmele romanesti se inscriu in genul asta de cinema, despre care trebuie sa ne punem intrebarea: de ce? De ce in Romania, de ce nu in Polonia, in Spania, in Ungaria.
Singura tara cu care putem compara ce se intampla in Romania la ora actuala este Mexicul. Eu cred ca e vorba despre o generatie. In Mexic e o generatie de cineasti absolut exceptionali, ca Inarritu, Escalante etc. Ca si aici. Toti regizorii romani sunt diferiti. Asta mi se pare formidabil in Romania. Niciun regizor nu se aseamana cu celalalt.
Puiu nu e Mungiu, nu e Caranfil, nu e Pintilie. Mie imi place sa ma intorc mereu in prezent. Imi place cand se creeaza legaturi puternice intre prezent si istorie. Romania e o tara cu un trecut extrem de dureros. Ce se intampla azi in cinematografia romaneasca o sa le fie de folos tinerilor cineasti peste 30 de ani.
La inceputul anilor 2000, cinemaul romanesc era foarte puternic. E un cinema care, din punct de vedere al formelor, aduce lucruri noi. Puiu si Mungiu au creat forme cinematografice noi. Sunt inventatori. Uitati-va de exemplu la „Moartea Domnului Lazarescu”. La felul in care a fost facut. Sau la „4 luni, 3 saptamani si 2 zile”. Filmele astea au creat o unda de soc in Franta.
Energia pionierilor
Cinemaul romanesc vine cu lucruri noi foarte utile cinematografiei mondiale. Filmele voastre spun ceva despre realitatea romaneasca. Si imi mai place ceva. Regizorii romani fac filme care nu costa mult. Filme cu 1 milion de euro. In Franta, acelasi film ar costa 7 milioane. In Franta totul e mai scump.
In Romania se simte energia asta a pionierilor. Oamenii vor sa faca filme. Se hranesc din pasiunea asta. E extraordinar sa vezi cum reusesc cineastii romani sa faca atat de mult cu putinul pe care il au.
Am senzatia ca se intampla acelasi lucru si in Ungaria. Dar ei sunt abia la inceput. Ca si Rusia. Unul din filmele unguresti care poate sa va lamureasca putin despre ce se intampla acum in cinematografia maghiara e „Fiul lui Saul”. Ungaria si Rusia sunt doua dintre marile tari ale cinemaului european.
Azi, din punctul meu de vedere, tarile astea nu si-au regasit splendoarea trecuta. In Romania lucrurile astea se intampla acum, se construiesc acum. In Romania, in Coreea de Sud, in Mexic...
Utopia
Politicienii ar trebui sa fie mai interesati de cinema. Sunt doua categorii de oameni care nu au aceeasi lectura a realitatii ca restul lumii: politicienii si jurnalistii. Da, sigur, jurnalistii sunt martorii timpurilor pe care le traiesc. Dar nu traiesc lucrurile. Le analizeaza. Oamenii politici observa, fac legi, dar nu traiesc in aceeasi realitatea sociala.
Fiecare actor are rolul lui in societate. Fiecare persoana poate avea un rol al ei. Al meu e unul pedagocic. Trebuie sa inviti publicul sa calatoareasca cu tine. Arta e o calatorie.
Sunt multe manifestari ale artei pe care nu le inteleg. Dar daca cineva care se pricepe ma invita sa calatoresc cu el, imi explica intentia, pot sa ader. Asta e rolul pasionatilor, al profesionistilor.
Cand am inceput sa lucrez ca benevol la institutul Lumiere in 1982, mi-am dat seama cate erau de facut. Trebuia sa proiectam filmele fratilor Lumiere care stateau inchise in arhive. Nu stim unde a fost inventata literatura, nu stim unde a fost inventata muzica. Stim unde a fost inventat cinematograful.
Am avut ocazia asta incredibila de a-i spune lui Elia Kazan: „Uite, prima camera cu care s-a filmat primul film din lume e aici”. Sunt trei strazi celebre in lume: Hollywood Boulevard, „la croisette” de la Cannes si strada primului film la Lyon. Eu am deja doua dintre ele.
Imi dau foarte bine seama ce norocos sunt. Dragostea pentru filme si dorinta de a o insufla si altora imi dau forta de a continua si imi arata sensul fiecarei zile pe care o incep.
