[Sezatori cu scriitori] T.O. Bobe: Cum altii traiesc de pe o zi pe alta, am trait si eu de pe o carte pe alta

T.O. Bobe nu se considera scriitor; pentru el, scrisul e mai degraba o chestie de exercitiu al imaginatiei, nu o excentricitate de care se bucura doar unii oameni misteriosi, obscuri, care sunt vizitati de epifanii. Si-a scris fiecare carte ca si cum ar fi ultima, nu pentru ca ar fi vrut sa renunte, ci din cauza incertitudinii viitorului. A simtit si o datorie morala fata de nume celebre ca Mircea Cartarescu sau Herta Muller care au crezut in el:

A fost mai intii doar o carte, pe urma inca una, si inca una, si inca una. Ca sa zic asa, cum altii traiesc de pe o zi pe alta, am trait si eu de pe o carte pe alta. 

Si, cam de fiecare data, chiar de la inceput, de cind nu publicasem nimic, am scris ca sa-mi acopar cumva o datorie morala pe care simteam ca as fi avut-o. Pentru ca in timpul studentiei am citit in cenacluri si in cercul unor prieteni care m-au laudat, m-am simtit intr-o oarecare masura un impostor si am vrut sa-mi acopar post factum creditul care mi se daduse.

Scrisul, pentru T.O. Bobe, e o experienta intima, pe care vrea s-o traiasca in liniste, confruntandu-se doar cu el insusi. De pilda, nu o data s-a intamplat sa se retraga intr-un apartament din Constanta, unde a scris zile in sir, fara sa intalneasca pe cineva.

 A publicat carti precum "Bucla", "Contorsionista" sau " Cum mi-am petrecut vacanta de vara". In prezent, el spune ca nu mai gaseste un sens sau o misiune a scrisului. Si n-ar vrea vrea sa scrie doar pentru renume literar. Printre altele, a tatonat si terenul publicitar. Raspunsul:

Mi s-a intimplat acum citeva luni sa o intreb de un job de copywriter pe o amica mult mai tinara decit mine din lista de FB si sa-mi raspunda, concediindu-ma cu un vag aer de dispret, ceva de genul "tu esti poet".

In continuare ne vorbeste despre ce urmeaza pentru el, despre procesul de a scrie, despre prejudecati si alte peripetii din universul unui scriitor: 

Inceput

Asa cum am spus si altadata, nu numai ca n-am stiut ca o sa devin scriitor, dar nici acum nu ma consider unul.

Mi-am scris fiecare carte ca si cum ar fi fost ultima, dar nu in ideea ca as renunta la scris dupa ce o termin, ci cu gindul ca nu se stie ce-mi rezerva viitorul si ca n-are rost sa-mi fac planuri in privinta asta.

A fost mai intii doar o carte, pe urma inca una, si inca una, si inca una. Ca sa zic asa, cum altii traiesc de pe o zi pe alta, am trait si eu de pe o carte pe alta.

Si, cam de fiecare data, chiar de la inceput, de cind nu publicasem nimic, am scris ca sa-mi acopar cumva o datorie morala pe care simteam ca as fi avut-o. Pentru ca in timpul studentiei am citit in cenacluri si in cercul unor prieteni care m-au laudat, m-am simtit intr-o oarecare masura un impostor si am vrut sa-mi acopar post factum creditul care mi se daduse.

Reteta unei povesti bune

Nu exista o reteta anume pentru ca o poveste sa fie buna. Si nu atit povestea conteaza, cit modul in care e spusa.

Exista, fireste, o parte de meserie, acea parte care se poate invata la cursurile de creative writing si care se refera la felul in care se contruieste o intriga, la cum se contureaza personajele, la modul in care se mentine suspansul si la multe altele.

Insa, dincolo de tot acest atelier, unde capeti niste instrumente capabile sa-ti usureze viata, importante de altfel, exista sau se dezvolta treptat un fel de al saselea simt care este acela al adecvarii. Si care iti spune in ce masura forma unei povesti si stilul ei sint adecvate cu ceea ce in mod barbar se numeste "subiect" sau "continut".

Spun ca se numeste asa in mod barbar pentru ca, de fapt, forma si continutul unei povesti sint indiscernabile. Poate ca mai mult decit in presa sau in alte domenii, in literatura, asa cum spunea McLuhan, mediul este mesajul.

Care iti sunt „tabieturile de scriitor”?

Mi s-a intimplat cu atit de multa vreme in urma sa scriu in mod constant, incit am si uitat care imi sint tabieturile sau daca am vreunele. Ca sa ai anumite tabieturi trebuie sa faci in mod regulat o activitate anume, or, in ce ma priveste, nu este cazul.

Desigur, atunci cind am scris la birou (sau si la birou, pentru ca de multe ori am scris si pe canapea, cu laptopul in brate) acesta trebuia sa fie nu doar in ordine, dar si gol.

Pe biroul meu, in timp ce scriam Contorsionista, nu se aflau decit caietul si pixul. La fel si cind am scris Cum mi-am petrecut vacanta de vara, cu singura deosebire ca atunci era vorba de laptop, nu de caiet. Bucla am scris-o, in cea mai mare parte, pe foi disparate prinse intr-un clipboard, la orice ora din zi si din noapte.

Daca tabiet e acesta si nu conditie necesara, atunci o sa spun ca principalul meu tabiet este linistea. Am nevoie de liniste ca sa pot sa scriu, si nu doar de liniste, ci si de singuratate.

Am nevoie sa ma simt doar eu cu mine, pentru ca, pe cit de exhibitionist e pe de o parte actul scrisului, pe atit este, in alt sens, de intim.

De aceea s-a si intimplat ca de multe ori sa plec sa scriu la Constanta, in apatamentul adolescentei mele, unde sa nu vad pe nimeni saptamini in sir si unde sa nu am conexiune la internet.

Cum reusesti sa te motivezi ca sa te apuci de scris?

Nu reusesc, n-am mai reusit de multa vreme. Ca sa poti sa faci ceva ai nevoie de un sens, sa stii pentru ce faci lucrul acela. Ori, in momentul acesta, eu nu-l mai gasesc.

Orice om care are un serviciu normal stie ca lucreaza pentru un salariu, stie ca facind acel lucru poate sa-si asigure existenta. Lui si familiei lui. In cazul literaturii din Romania, acest lucru iese din discutie. Sa scriu pentru glorie literara? Nu cred in asa ceva. Nu sint chiar atit de vanitos. Si, chiar daca as fi, aceasta glorie n-ar depasi un cerc de citeva zeci, cel mult sute de oameni. Pentru un vanitos ar fi prea putin, iar gloria postuma nu mi-ar folosi la nimic, chiar daca as crede ca e posibila.

Ca sa pot sa scriu, am nevoie ca mai intii sa-mi creez o supra-fictiune in care sa traiesc, sa-mi proiectez un destin, sa vad, asa cum spuneam, un sens in scrisul literaturii. Si nu-l mai vad.

Nu mai pot sa scriu nici pentru ca as simti, ca altadata, ca-mi acopar o datorie morala. Consider ca prin ce am scris pina acum mi-am acoperit increderea acordata de Mircea Catarescu la cenaclul Litere si, mai tirziu, de Herta Muller, in cazul bursei de la Schloss Solitude pe care mi-a oferit-o.

Am vreo doua sau trei proiecte aflate fiecare la inceput, dar, ca sa pot duce la bun sfirsit macar unul dintre ele, ar trebui sa-mi "scriu" mai intii pentru propria viata acea supra-fictiune despre care vorbeam, in care sa si cred, si sa devin, dintr-un om obisnuit, un fel de personaj pe care sa-l astepte un happy-end.

Cum treci peste „writer’s block”?

Nu exista trucuri, nu exista inspiratie. Exista doar exercitiu. Singurul truc e exersarea constanta a imaginatiei prin lectura (de cele mai multe ori) din cele mai variate domenii. Dar si prin muzica, prin arte vizuale sau prin ce constata fiecare in parte ca poate sa-l deblocheze.

Insa, dincolo e asta, nu cred ca un scriitor trebuie sa scrie tot timpul. Perioadele de ne-scris sint de multe ori mai rodnice decit scrisul salahoric. Pentru ca si frustrarile isi au rostul lor, si ranile, si neantul. Si te pot imbogati mult mai mult decit scrisul functionaresc, cu norma intreaga.

Exista subiecte pe care eviti sa le abordezi?

Orice scriitor are, nu atit subiectele, cit mai ales temele lui, lucrurile care il intereseaza cu adevarat, propriile fantasme, frici, bucurii, propriile intrebari sau solutii pe care crede ca le poate exprima prin literatura.

Nu e vorba de evitarea unor subiecte, dar n-ai cum sa acoperi intregul spectru de interese, si atunci scrii doar despre ce e important pentru tine.

Si, de cele mai multe ori, cred ca nici macar tu insuti nu stii in mod constient ce te intereseaza cu adevarat, iar temele sint cele care te aleg pe tine. Temele, subiectele, motivele care iti vin de undeva din subconstient, de la gindirea din spatele creierului.

Viata de scriitor

Dupa cum am spus inca de la inceput, nu ma consider scriitor. Dar, de dragul conventiei, o sa raspund ca, in cazul scriitorilor care nu au si alt job, poate fi placut sa fii singur, doar tu cu tine, atunci cind simti nevoia. Si e groaznic, atunci cind vrei sa intilnesti oameni, sa constati ca in jurul tau s-a facut un mare gol.

In cazul celorlalti, e frustrant sa nu poti sa scrii pentru ca trebuie sa mergi la serviciu, dar e mai mare bucuria de a scrie printre picaturi o pagina buna. Eu am trait ambele situatii si cam stiu cum e.

Altfel, e placut sa traiesti cele nu cincisprezece minute de glorie, ci acele cinsprezece secunde cind simti ca ai facut ceva bun, daca se intimpla sa afli ca i-a placut cuiva o carte a ta.

Si e dezarmant sa constati ca anii tai de munca pot fi batjocoriti de multe ori doar din joaca, printr-o simpla intorsatura de condei a cuiva, ori ca, si mai rau, o carte in care ai pus tot ce aveai mai bun e pur si simplu ignorata.

Prejudecati?

Despre perceptiile si, de multe ori, prejudecatile referitoare la viata de scriitor si la ce face un scriitor cred ca s-ar putea scrie o carte, daca nu cumva chiar mai multe. Am sa enumar acum foarte pe scurt doar citeva.

Una ar fi ca scriitorul e un boem sau, daca nu chiar asa, macar un tip cu capul in nori, deconectat nu doar de la viata cotidiana, ci de la orice urma de gindire logica. Si ca scrisul ar fi ceva mistic sau, in orice caz, ceva misterios, care vine din launtrul scriitorului, ca o revelatie sau ca o epifanie.

Alta priveste felul in care trebuie sa fie un scriitor. Si, cind spun "trebuie", ma refer la faptul ca unii oameni sint usor dezamagiti daca afla ca n-ai alaturi de topul de hirtie o scrumiera plina cu mucuri de tigara, ca nu esti mereu nebarbierit, rufos sau ca n-ai macar o excentricitate, sa scrii, de exemplu, la ore fixe, cu o anumita muzica in fundal si cu un numar impar de pisici pe birou.

Daca ai o existenta burgheza, de multe risti sa dezamagesti. Ai zice ca perceptia asta se intilneste mai ales la persoanele virstnice si din provincie, dar mi s-a intimplat acum citeva luni sa o intreb de un job de copywriter pe o amica mult mai tinara decit mine din lista de Facebook si sa-mi raspunda, concediindu-ma cu un vag aer de dispret, ceva de genul "tu esti poet".

Ar mai fi perceptia ca scriitorul e inspirat de fapte externe lui si ca literatura este si, de multe ori chiar trebuie sa fie, un fel de reportaj, o relatare a faptelor asa cum s-au petrecut ele intocmai. Ca scriitorul e, de fapt, un fel de dactilografa sau de trans-scriitor, care nu face si nu trebuie sa faca altceva decit sa relateze fie o poveste traita de el, fie una pe care i-o povesteste un binevoitor sau o afla indirect, prin mijloace specifice (nu e prea clar ce inseamna in cazul scriitorului aceste mijloace).

De perceptia asta se leaga si aceea ca literatura e despre fapte neaparat exterioare, fapte de viata, cum li se spune, si ca n-ar avea nimic de-a face cu viata interioara.

Tot de aici deriva si perceptia conform careia literatura, daca e buna, trebuie sa schimbe ceva in lume si, daca se poate, imediat. Sa fie de stinga sau de dreapta, sa fie civica, ecologista, feminista, sa fie nu atit literatura, cit mai degraba o forma de ideologie usor coafata cu niste figuri de stil.

O alta perceptie ar fi ca scrisul e in primul rind despre ceva. Ori, cu toata parerea de rau, ii anunt pe cititorii care inca nu au aflat, ca principala intrebare in literatura este "cum?", nu "despre ce?".

Problema scriitorului este cum scrie, nu despre ce scrie. Conteaza mult mai mult unghiul de abordare, stilul, forma unei povestiri sau a unui roman decit intimplarile relatate, asa cum in pictura, de exemplu, conteaza nu atit vaza cu margarete, ci felul in care e pictata.

Promovarea ca scriitor

Intretin, cit de cit, paginile de Facebook ale unor carti ale mele. O fac sporadic, cu pauze mari, si mai ales in ultima vreme, cam de cind s-a reeditat Bucla. Altfel, paginile de la Contorsionista si Cum mi-am petrecut vacanta de vara au fost in paragina ani de zile. Am pus acolo mai ales recenziile care mai apareau citeodata in presa ori pe bloguri.

Dar trebuie sa spun ca am facut si paginile astea cumva a contrecoeur, pentru nu ma simt foarte confortabil sa ma promovez singur.

Implicarea in promovarea cartilor tale

Daca luam in considerare faptul ca o carte se vinde si datorita copertei, atunci pot spune ca m-am implicat aproape de fiecare data in felul cum arata aceasta, ca am contribuit la alegerea ilustratiilor, citeodata chiar spre exaspearea departamentelor de grafica ale editurilor. Altfel, particip la lecturi publice si la festivaluri de literatura, daca sint invitat, sau, ca acum, raspund la interviuri.

Comunitatea de scriitori romani

Din cite stiu eu, exista trei sau patru mii de membri in Uniunea Scriitorilor, dar multi scriitori, asa cum sint si eu, nu fac parte din ea. Cred ca ar fi greu ca atitia oameni raspinditi pe intreg teritoriul tarii sa formeze o singura comunitate.

Exista mai multe comunitati, grupuri de scriitori legati intre ei de cele mai multe ori de cite un accident biografic, de faptul ca la un moment dat s-au cunoscut, dar si de faptul ca si-au regasit unul in altul niste valori comune.

In mod peiorativ, aceste comunitati sint numite de catre membrii altor comunitati "gasti", dar cred ca e normal sa existe astfel de "gasti", sa nu impartaseasca toate lumea aceleasi idei. Altfel, o comunitate in sensul tare, sindicalist, al cuvintului nu mi se pare ca ar exista. Si nici nu cred ca e foarte rau.

Relatia cu online-ul din postura de scriitor

Petrec destul de multa vreme online (chiar prea multa), pe pagina mea de FB., citesc presa, rasfoiesc diverse site-uri, ascult muzica, dar fac asta ca orice user obisnuit, nu in calitate de scriitor. Ca scriitor, folosesc internetul pentru documentare.

De exemplu, cind am scris Contorsionista, mi-a fost de mare ajutor ca sa aflu cit mai multe despre Hedy Lamarr. Altfel, primul meu interviu, in urma cu aproape zece ani, a fost pentru o revista online, insa a fost un interviu evident solicitat.

Daca nu ma insel, singura initiativa proprie a fost sa public in vara trecuta un fel de versuri in LaPunkt.

Daca un tanar ti-ar spune ca vrea sa fie scriitor in Romania?

Bine, daca tine el sau ea cu tot dinadinsul, n-are decit sa se faca si scriitor, nu e treaba mea, nu-mi place sa ma amestec in ce hotaraste fiecare pentru sine.

Insa ar fi preferabil, daca nu vrea sa aiba prea multe motive de regret cind o sa se pregateasca pentru balul de adio, sa faca asta doar ca un hobby care sa nu conteze prea mult. Sa nu-si puna, daca e sa fac un joc de cuvinte ieftin, singura carte care i s-a dat pe mina literaturii.

Daca il duce capul sa scrie niste carti bune, atunci cu singuranta il duce si ca sa aiba un job macar decent, o viata normala, cu familie, vacante in Antalya, drumetii montane, catel si gratare cu prietenii la padure. Cind o sa traga linie, o sa vada ca, desi il incearca unele urme de regret fata de un improbabil destin glorios, a avut macar o viata cu mai multe motive de bucurie.

Daca nu-l duce capul, atunci e chiar paguba-n ciuperci. N-are nici un rost sa mai scrie vreodata ceva.